După o ecuaţie foarte simplă, calitatea politicii româneşti este suma calităţilor tuturor politicienilor, astfel spus, nu programele (difuze) ale partidelor, nici charisma (inexistentă) a şefilor de partid înclină balanţa, ci de fapt marea masă a membrilor din partide.
Iar dintre aceştia, oamenii cu funcţii, de la cele mai mici şi până la cele mai importante, sunt „feţele” care se văd şi pe care le judecă electoratul, pe când luptele intestine şi manevrele parlamentare sau de partid, la vedere sau cu uşile închise, sunt sesizate de o foarte mică proporţie a românilor.
PSD-ul amestecă de ani buni cărţile şi le împarte folosind toate trucurile posibile (şi mai ales imposibile) pe care (nu) le acceptă politica modernă, trişează (cam stângaci), îi cad uneori aşii din mânecă, joacă la cacealma, mituieşte crupierul, foloseşte cipuri false, se retrage de la masă când îi pică lui bine, etc, etc.
Comparaţia cu jocul de poker nu e deloc intâmplătoare, fiindcă pentru majoritatea politicienilor de la noi, politica este doar un simplu joc, nu o chestie extrem de serioasă şi de gravă, e ceva gratuit şi mereu ajustabil după nevoi, important e să câştigi cu orice preţ şi mai ales cât mai repede. Cameleonii şi emigranţii politici, voiajorii de la stânga la dreapta, dreapta şi stânga împrejur, băieţii „flexibili” şi „adaptabili” sunt şi cei care de obicei dorm în parlament sau absentează regulat, care îi trimit pe alţii să semneze pentru ei, care nu-şi asumă nici o răspundere, cei care zic numai ce zice şefu şi nu au de fapt nimic de spus. Cu asemenea specimene nu e de mirare bulibăşeala din politica noastră, de care observatorii internaţionali ar râde dacă nu ar fi de plâns.
„Separarea bărbaţilor de curve” pe care o cerea anul trecut un politician ardelean (ardelenii au ei ceva special, să recunoaştem), încă nu s-a produs şi nu are mari şanse să se producă, nici măcar schimbarea mult aşteptată de generaţie nu pare a fi o soluţie, fiindcă partidele au mare grijă să inoculeze pepinierelor lor, să le transmită nealterate, tehnicile şi procedeele, stratagemele şi şmecheriile de avocat (sau samsar) pe care le cunosc şi le folosesc cu succes, adică ceea ce se numeşte generic „disciplina de partid”.
Avem deci toate şansele ca generaţia următoare de parlamentari să fie mişcată de aceleaşi resorturi venale, iar politica să fie privită în continuare ca o sursă inepuizabilă (şi foarte generoasă) de bani şi de privilegii, ceva elastic şi deformabil, o afacere pentru băieţii deştepţi, o vacă de muls.
În această mare cloacă, cele câteva procente de idealişti, hai să le zicem patrioţi adevăraţi, de oameni care mai au coloană vertebrală, sunt dizolvate urgent, curentul îi absoarbe repede pe cei care deranjează sistemul.
Dar cum să creştem calitatea politicienilor? să-i trecem oare prin teste obligatorii de limba română, istorie, etică, civilizaţie, retorică, maniere elegante, logică sau filosofie? Este utopic, la aceste teste ar pica marea majoritate a profesorilor de liceu, care oricum, se pretind intelectuali…
Să-i ducem mai des la biserică? Şi dracu se rătăceşte pe acolo, dar iese repede…
Ăştia suntem, ăştia defilăm, sau pleacă ai noştri, vin ai noştri, apa trece, pietrele rămân, măcar câteva proverbe foarte importante tot cunosc politicienii noştri. Şi au învăţat să-şi facă nod la cravată, tot la şcoala de partid.
Vorba, eu cu cine votez?
Dan Dănilă