Sexualitatea şi tot ce-i gravitează în jur, au devenit un veritabil fenomen de „gândire”, un obiect de dezbateri savante, implicând etnologi, sociologi, istorici, jurişti, filozofi psihanalişti şi alte specii reflexive, cu toţii acordând actului sexual o atenţie erudită, ca să nu spun o dimensiune intelectuală. Foarte bine! N-ar trebui însă uitat că (potrivit unui proverb indian şi al îndepărtaţilor noştri predecesori) nimic nu se învaţă, în materie de sexualitate, fără o experimentare corporală. Ceea ce a făcut, de altfel, ca ultimele decenii ale secolului XX, să se vadă marcate de o grijă crescândă pentru corp şi pentru aparenţelor lui seducătoare, uneori în detrimentul celorlalte constituente ale făpturii umane.
Aşa-zisa revoluţie sexuală şi dispariţia tabuurilor, începută prin anii 68, a transformat sexul în afacere publică, oferind magazinelor, televiziunii, literaturii, publicităţii sau modei, posibilitatea etalării de opinii şi imagini cel puţin surprinzătoare. Ori, sexualitatea este, mai înainte de toate, o afacere individuală, în timp ce unele tendinţe optează pentru supresiunea spaţiului intim, nucleu central al individului, care riscă să se fragilizeze printr-o expoziţie publică permanentă. Au apărut noi norme ale practicii sexuale, unele destul de „deviante” şi anti-naturale, tot atât de tiranice ca tabuurile de odinioară, cu care se războiau pentru a le înlocui. În acelaşi timp se asistă la o banalizare excesivă a unor comportamente sexuale extreme. Experienţa unei mâini de indivizi marginali, mediatizată fără noimă, devine cu uşurinţă un model de urmat: „dacă toată lumea o face, de ce noi n-am face-o, doar n-o să murim idioţi…”
Pe scurt, pretinsa libertate de moravuri a confortat multe blocaje absente în trecut. Dictatura „sexualului corect” a făcut ravagii mai cu seamă în rândul sexului feminin: când modelul de urmat este acela al femeii fără tabuuri şi al orgasmului obligatoriu, cele neîncadrate normelor se pot întreba dacă sunt „normale”…
E drept că educaţia a instituit bariere de pudoare rigide, blocând deseori viaţa sexuală dar, se vede clar cum absenţa lor conduce, ineluctabil, la o destructurare a raportului dintre sine şi ceilalţi. Ori, se face simţită tot mai pregnant o absenţă de reguli, de limite şi de restricţii. Totul trebuie permis! Singurul tabu persistent rămâne acela al incestului care, după unii psihologi, ar părea şi el e în curs de fragilizare.
Ceea ce apare ca evident este că noţiunea însăşi de plăcere, fără nici o constrângere, devine un contrasens. Suprimarea interdicţiilor şi a limitelor antrenează de la sine dispariţia necesităţii şi al unui minim de frustrare, indispensabile apariţiei dorinţei. Când totul devine posibil, numai rămâne nimic de dorit…
Uşurat de povara morală şi dispensat de ataşamentele matrimoniale, sexul individului modern poate deveni un organ uzual la fel de puţin problematic ca mâna sau piciorul…
Publicaţiile de senzaţie abundă în preocupări suscitate de actualitatea subiectului: aplicarea unei noi legi privitoare la racolajul prostituatelor, represiunea abuzului de minori şi a hărţuirii sexuale, celebrarea căsătoriei homosexuale sau falimentul unui proces în pedofilie. Unitatea subiectului e dificil sesizabilă fără o bună distanţă faţă de fapte, ca şi acceptarea că fondul problemei ar consta în ideea pe care ne-o facem despre ce-i „just” şi ce-i „bine”.
Unii susţin că peisajul este dezolant. Natalitatea, consecinţă biblică a fuziunii indivizilor, se controlează, de bine de rău, datorită contraceptivelor; adulterul nu mai fascinează prea multă lume; divorţul se practică cu o uimitoare dezinvoltură, fără să se prevadă inconvenientele aduse progeniturilor, victime inocente, având cel mai mult de suferit din explozia cuplului. A se constitui în femeie sau bărbat divorţat, produce imaginea iluzorie a eliberării, graţie căreia frustrările de ordin sexual, sau carenţele afective vor dispărea, cedând locul fantasmelor insolite la care divorţaţii tânjeau, probabil, în secret. Prea puţine divorţuri îşi reuşesc scopul, prea puţine rupturi conjugale procură veritabila fericire a interesaţilor.
Cu toate astea şi în majoritatea cazurilor, în Franţa, sexualitatea nu se afirmă ca un obiectiv obsedant ci, mai repede, ca un mijloc de consolidare a legăturii dintre parteneri, fără să reprezinte o preocupare esenţială în cadrul cuplului. Întrebaţi cum ar putea partenerul sau partenera ameliora randamentul sexual, francezii optează, în unanimitate, pentru un surplus de tandreţe ulterior actului propriu-zis. Reiese, aşadar, că în mentalitatea actuală „sexul pentru sex” nu mai are cota prezisă, iar sentimentele au aerul de a suplanta performanţele orizontale.