dânsand paso doble pe-o lentilă concavă,
intre
o lună nouă şi o lună plină,
aruncă răsfiratele plecări peste freamătul neinţeleselor oglinzi.
umerii ii sunt desfăcuţi in faţa coarnelor timpului,
inclinat inspre balansul inserării-
luand forma arcuitelor umbre,
se varsă in albia zilei.
privirea-i o sferă:
permanent urmăreşte cum se prelinge
amurgul…
pe colţii răutăţii.
