Corpul meu gol se preumblă prin lume
doar în plex duc bilă de foc
am fente la ochi.
Mă locuiesc viziuni
unde eşti? cineva mă întreabă,
stau goală decupată pe un trup
desenăm în cărbune şi ceară
sînt aripi ce nu zboară
doar ciocuri se scufundă,
cinci izvoare şi peşti în culori.
Cu mâinile mari dansuri de plutire
eu nu mă ridic
dar tu eşti în nori,
zăludă cutreier prin munte
am gheare şi dinţi de vânătoare
prin cer găsesc o cărare
păsări cad cu zgomot puhoi.
Mi-e sufletul ferfeniţă şi adulmec
culcuş să oblojesc răni adânci
nu dorm
nu mănânc
vânătoare e stăpână pe simt
cu nări de flăcări merg
visând.
Este o diferenta atat de mare intre starea linistita si jucausa care ti-o dau povestile si starea framantata, nelinistita si tumultuoasa a poemului…
Dupa o dubla recitire, am impresia ca citesc un fragment din „DE PROFUNDIS”. Desvaluirea, spovedania, sunt aproape cutremaratoare, in ciuda incercarilor poetice de a atenua, pe ici pe colo, gravitatea.
E un poem cu multiple intelesuri, care descopera si ascunde simultan, dureri si oblojiri.