(Continuare)
Într-o ţară care se dădea în vânt după conspiraţii, nu au întârziat scenariile, lansate de vechii comunişti: Duplicitatea imperialismului, Conspiraţie evreiască, Jocul cercurilor masonice să ne slăbească în interior şi apoi să ne manipuleze cum vor, scenarii lansate de către opoziţie: O diversiune a puterii pentru a distrage atenţia de la eşecul guvernării, scenarii de către putere: Infiltrarea de reprezentanţi ai opoziţiei în structurile diplomatice şi încercarea de a discredita actuala putere, de către bătrânii diplomaţi moşteniţi din vechiul regim: Conspiraţia diasporei maghiare pentru a ne terfeli imaginea în lume, sau de către diplomaţii aflaţi la New York: Invidia colegilor din minister care n-au prins un post la New York şi acum încearcă tot felul de intrigi, scenarii de către diplomaţii din minister: O diversiune lansată chiar de colegii lor aflaţi la post la New York pentru a abate atenţia de la traficul cu ţigări, de către armată: Ne este testată dotarea şi pusă la îndoială puterea de apărare în cazul unor operaţiuni antiteroriste speciale în cadrul NATO, de către biserică: Multe blesteme se vor mai abate asupra noastră până când vom înţelege că suntem poporul ales, intruziunea şarpelui biblic fiind semnalul divin că este imperios nevoie să construim o uriaşă catedrală a neamului care să ne spele păcatele, de către cercurile de afaceri, asociate cu economia subterană: O şopârlă.
Oamenii uitaseră şi de căldură, şi de preţuri. Toată lumea îşi dădea cu părerea, făcea supoziţii, căuta motive şi soluţii. Pe toate posturile de televiziune erau emisiuni documentare despre şerpi, interviuri cu îmblânzitori, talk-show-uri cu specialişti. Ţara devenise expertă în specii de boa şi mai ales femeile păreau să le ştie deja în amănunt toate obiceiurile.
Însuşi preşedintele ţării s-a văzut nevoit să apară la televiziune într-o scurtă intervenţie către ţară cu un apel la calm, toleranţă, armonie universală şi înţelegere, cerând ca toate forţele responsabile să-şi unească eforturile pentru a depăşi şi acest moment dificil. Preşedintele, de felul său optimist, şi-a manifestat încă o dată încrederea în instituţiile statului, în devotamentul corpului diplomatic, s-a declarat ferm împotriva violenţei şi a provocărilor de orice fel, şi a încheiat discursul cu sloganul care îi adusese succesul în alegeri: Numai împreună putem reuşi. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!
Singura nedumerită de toată nebunia asta rămânea Gloria, căreia încă îi venea să râdă, incapabilă să înţeleagă dimensiunile dramatice pe care le luase ştirea aceea sunând mai degrabă ca o farsă şi nebănuind pentru nimic în lume criza naţională care a urmat.
De altfel lucrurile s-au arătat a fi mult mai complicate. Şarpele, un splendid exemplar boa, fusese adus în clădire de soţia ambasadorului unei ţări din America de Sud, invitată la recepţia organizată cu ocazia zilei naţionale. Distinsa doamnă a apărut împreună cu soţul, având la gât înfăşurat şarpele pe care îl crescuse de mic şi care era bucuria şi mândria ei. Avea o piele de un galben strălucitor cu mici pete maronii. Se cuibărise la gâtul stăpânei completându-i atât de bine rochia lungă elegantă, încât părea un şal extravagant cu falduri generoase. Ofiţerii de pază nici nu s-au gândit s-o oprească, sau poate n-au observat animalul, în orice caz nu aveau nici o instrucţiune privind accesul şerpilor în clădire, preocupaţi să verifice şi să raporteze doar intrările şi ieşirile diplomaţilor sau pe cele ale vizitatorilor străini.
Toata seara doamna ambasador s-a plimbat prin saloane cu şarpele la gât care de altfel fusese admirat de toată lumea. A răspuns răbdătoare la întrebări şi a satisfăcut toate curiozităţile: „Ce frumos şi cuminte e! Câţi ani are? Ce lungime? Ce mănâncă?” La insistenţele multora şi l-a luat de la gât şi l-a pus lângă ea pe canapea pentru a fi mai bine studiat. Când şi unde a dispărut, nimeni nu-şi aduce aminte.
La plecare l-a căutat disperată pe sub mese, printre picioarele invitaţilor, pe holuri, în toaletă, ba chiar pe terasa de pe acoperiş. A fost declanşată alarma în clădire. Ofiţerii de pază au intrat în panică. Cea mai calmă era tot doamna ambasador care a acceptat ideea că pentru un timp va trebui să-i accepte absenţa. Le-a explicat că s-a mai întâmplat de câteva ori să-l piardă. O dată în apartamentul unei prietene: „A reapărut abia peste o săptămână. A stat tot timpul ăsta ascuns sub un dulap. Se întâmplă de obicei când îşi schimbă pielea. Deşi pare masiv, are o mare tenacitate de a se strecura în locuri în care nu ai bănui că ar încăpea. Plec cu inima îndoită, dar o să iasă el. Daţi-mi de ştire imediat ce apare să vin să-l iau acasă.“ „E periculos?“ au mai apucat să întrebe ofiţerii cu feţe desfigurate de groază. „O, nu, e cel mai blând şi mai dulce, n-a atacat niciodată pe nimeni. Cel mult din dragoste sau din plăcere să facă vreo surpriză“ …dar nimeni nu i-a gustat umorul.
Acţiunea cu numele de cod POST MERIDIAN condusă direct de ministrul de externe în strânsă colaborare cu serviciile secrete s-a soldat cu hotărârea de a trimite la New York o trupă de specialişti antitero sub pretextul că ar fi o echipă de muncitori care să repare instalaţiile vechi, grupurile sanitare, acoperişul şi să schimbe ţevile de apă ruginite. Motivaţia avea mari şanse de credibilitate căci oricum clădirea misiunii diplomatice se afla într-o stare jalnică. Nu mai fusese renovată de zeci de ani din lipsa fondurilor de care ministerul de externe continua să se plângă. Fireşte, trimiterea acestei trupe speciale costa mult mai mult decât s-ar fi cheltuit pe renovarea clădirii, dar de data aceasta era vorba de securitatea internaţională.
Între cei 18 specialişti antrenaţi pentru intervenţii de criză erau şi doi muncitori adevăraţi care puteau salva situaţia făcând totuşi câteva reparaţii de faţadă. Şi tot ministrul de externe, spirit inventiv şi practic, venise cu ideea ca între ei să fie trimis şi un îmblânzitor de şerpi de la Circul de stat: „Nu mai suport umilinţa asta. Să ne lăsăm terorizaţi de o târâtoare?! Să veniţi cu pielea şarpelui în băţ!“ le-a ordonat furios şi s-a lăsat la loc în scaunul impunător gândindu-se la vulnerabilitatea ţărilor mici aşezate la întretăierea marilor imperii.
La New York tensiunea atinsese cote maxime. Familiile diplomaţilor dormeau cu schimbul, nimeni nu stingea lumina niciodată, evitau să rămână singuri într-o încăpere, erau epuizaţi nervos, cu toate simţurile la pândă, încercând să desluşească sunete sau mirosuri care le-ar fi indicat prezenţa şarpelui în apropiere, deşi nimeni nu ştia ce ar putea auzi sau la ce miros să se aştepte de la un boa. După cum mai toţi povesteau, cele mai înfricoşătoare momente erau cele când făceau duş sau erau nevoiţi să rămână singuri la toaletă. Aflaseră că astfel de specii se hrănesc cu şobolani, iar subsolul acelei clădiri putea fi un paradis pentru micuţul boa. Acolo era plin de gândaci, şoareci şi şobolani care mişunau printre tomberoanele de gunoi şi maşinile de spălat rufe. Nimeni nu mai cobora în subsol, îşi aruncau gunoiul în stradă şi renunţaseră să mai spele. Clădirea intrase într-un fel de carantină. Activităţile diplomatice se reduseseră la minimum, vizitele fuseseră interzise, fuseseră montate gratii la ferestre şi camere de luat vederi astfel încât zi şi noapte fiecare spaţiu să poată fi supravegheat şi monitorizat. Diplomaţii îşi anulaseră ieşirile în oraş de teamă ca în lipsa lor să nu se întâmple cine ştie ce altă nenorocire. New Yorkul cu viaţa sa artistică, Broadwayul cu spectacolele sale, muzeele, toate atracţiile după care tânjea atâta amar de lume, îi lăsau reci pe diplomaţii noştri concentraţi asupra şarpelui din clădire.
Echipa a ajuns în sfârşit la New York într-o sâmbătă după-amiază. După o scurtă întâlnire de lucru cu ambasadorul, cei 18 specialişti s-au răspândit în clădire scotocind fiecare loc, demontând chiuvete, weceuri, ţevi, pereţi, în căutarea animalului. Îmblânzitorul de şerpi îi urma peste tot dotat cu un fluier de provenienţă indiană şi de alte ustensile de intervenţie imediată. Locatarii cooperau bucuroşi că în sfârşit nu mai sunt singuri sub ameninţarea animalului şi atmosfera a început să fie mai relaxată. Au apărut chiar primele bancuri cu şerpi făcute de diplomaţii mai tineri care nu-şi pierduseră definitiv umorul în ciuda rigorii profesionale.
După câteva zile de căutări toată clădirea era răvăşită. Pereţi dărâmaţi, ţevi demontate. Cei doi muncitori nu mai pridideau să pună la loc sau să repare după experţii antitero care intrau şi în gură de şarpe pentru a-şi îndeplini misiunea. A fost trimisă la faţa locului o echipă de televiziune care în fiecare seară transmitea în direct reportaje. Toate buletinele de ştiri din ţară se deschideau cu „Evoluţia căutărilor la New York“.
Stăpâna şarpelui a telefonat în una din zile să se intereseze dacă apăruse cumva exemplarul său favorit. Soţul ei îşi încheia misiunea la New York şi urmau să se întoarcă în America de Sud. Deşi îndurerată, urma să se consoleze de pierderea lui cu ceilalţi trei boa pe care îi avea acasă. Le spuse că dacă după plecarea ei îl vor găsi totuşi, pot să-l păstreze, i-l dăruieşte ambasadorului ca semn de prietenie între cele două ţări.
Serile deveniseră ceva mai vesele în clădire, muncitorii puneau seara muzică folclorică, se îmbătau şi cădeau morţi de oboseală. Încetul cu încetul viaţa îşi relua cursul normal, deşi toţi erau conştienţi că undeva, într-un colţ, şarpele îi pândeşte.
După o lună de cercetări minuţioase şi exhaustive, la numai două zile înaintea unei reuniuni a consiliului de securitate, când în clădirea misiunii la ONU din New York urmau să vină şeful parlamentului, consilieri şi miniştri, tocmai când echipa de specialişti se dăduse bătută, la subsol, sub unul dintre cazanele termice, a fost găsită pielea şarpelui. Toată clădirea a sărbătorit evenimentul în cadrul unui cocktail cu circuit închis. Pielea galben strălucitoare cu mici pete maronii a fost aşezată în biroul ambasadorului. Lumea trecea pe rând s-o vadă şi toţi recunoşteau că era o splendoare, aşa cum acoperea ea canapeaua trimiţând reflexe portocalii în razele de lumină. A fost apoi împachetată cu grijă, pusă într-o valiză diplomatică închisă cu cifru şi transportată în ţară în mare secret de către patru specialişti antitero, cei mai buni din echipa acţiunii POST MERIDIAN.
A doua zi fix la ora 4 după amiaza pielea şarpelui se afla în biroul ministrului de externe. Gloria o întinsese pe covorul gros, cadou al ministrului Iranian de externe, chiar la picioarele canapelei pe care erau aşezaţi şeful serviciului secret, directorul spaţiului SUA şi consilierii politici.
– Bine, bine, pielea o văd. Dar şarpele? Şarpele? întrebă ministrul de externe fără să-şi poată lua ochii de la reflexele portocalii.
– Dispărut fără urmă, a trebuit să accepte învins şeful serviciului secret.
– Asta înseamnă că poate încă fi în clădire?
– Mă îndoiesc. Oamenii noştri au răscolit tot. Poate că după ce şi-a schimbat pielea a reuşit să fugă…
– Dar nu putem fi siguri, nu-i aşa? insistă ministrul.
– De nimic nu putem fi siguri.
– Asta sună fatalist, domnilor. Nu putem face diplomaţie înaltă dacă suntem pândiţi de superstiţii şi fatalitate.
Doar că prin aceste afirmaţii ministrul de externe intra fără să vrea pe un teren minat – terenul primului ministru, gânditor, filozof, analist care nu suporta eşecurile. Iar dacă totuşi avea parte de vreun un eşec, atunci legendara sa tenacitate îl împingea să tragă maximum de foloase pentru a-şi şlefui imaginea până la perfecţiune. Şi de această dată premierul şi-a exersat autoritatea şi calităţile de lider charismatic într-un simpozion naţional televizat în direct.
Şi-a chemat tinerii analişti de la Institutul de studiu al conflictelor care între timp elaboraseră eseuri complicate. A convocat parlamentul, ambasadorii acreditaţi, preşedintele, presa, sindicatele, organizaţiile de partid teritoriale şi în cadrul unei recepţii impresionante la palatul de vară şi-a expus teoria „Transcendenţa politicului şi subconştientul colectiv“. A fost grandios deşi puţini au înţeles ceva.
Cei mai dotaţi dintre discipolii săi eseişti au prezentat cu morgă lucrări şi referate despre cosmogonie şi simbolistica şarpelui în istoria culturii naţionale, despre lupta dintre Diavol şi Înger, ruptura dintre Est şi Vest, axa răului depăşind spaţiul Shenghen şi ajungând, iată, în sfârşit, până la noi, contrapunerea Eros şi Thanatos, cu aluzii evidente la infiltrarea şarpelui în clădirea diplomatică din SUA a unei ţări fost comuniste. Notele de subsol nu iertau eşecul în capturarea simbolicului animal asociat imprudent cu şiretenia, perversitatea, duplicitatea. Şarpele avea să rămână pentru mulţi o continuă ameninţare, prezenţa lui, fie şi imaginară sau fictivă, îi va urmări mulţi ani pe coridoarele diplomaţiei, prin subsoluri insalubre sau pe acoperişuri dogorind de căldură.
Lucrările simpozionului au fost adunate într-o broşură publicată „în condiţii grafice excelente” sub patronajul primului ministru care avea şi cuvântul de deschidere din care mai toţi au reţinut că toate aceste întâmplări fantastice se petreceau într-o ţară mică dar cu ambiţii mari.
După simpozion ministrul de externe s-a întors umilit la birou. A găsit-o pe Gloria aşteptându-l, deşi era cu mult peste program. Secretară versată şi devotată, ea i-a ghicit imediat starea şi i-a adus un ceai de plante într-o ceaşcă de porţelan chinezesc pe care era desenat un dragon. Ministrul s-a încruntat indispus.
– Şi cu pielea asta ce facem acum? l-a întrebat Gloria, ocolind-o cu grijă dar fără să-şi ascundă totuşi admiraţia.
– Fă ce vrei cu ea, s-a predat ministrul de externe şi s-a cufundat fără prea mult chef în lectura ultimelor infograme. În fond, mergem înainte.
Peste două săptămâni Gloria punea pe biroului ministrului o pereche de pantofi de damă şi o superbă geantă, ambele din piele de şarpe.
– Pentru soţia dumneavoastră. Sper să-i placă.
New York, 2000 (şi ceva)…