ACUM.TV

Vestea devastatoare a ajuns la cabinetul ministrului într-o zi de marţi la ora 4 după amiaza. Zi nefastă pentru întreg corpul diplomatic. La cele trei ceasuri rele de marţi, se adăuga acel 13 din iulie, o lună caniculară care toropise oraşul, îi secase de energie pe locuitorii lui, topise asfaltul, turbase câinii şi răscolise subteranele făcând ca mii de şobolani să iasă pe stradă.

De câţiva ani până şi clima se întorsese cu fundu-n sus în capitala acestei ţări din Estul Europei, mai exact de când căzuse comunismul, dacă ar fi să dăm crezare bătrânelor nostalgice care îşi numărau pensia de nimic în faţa magazinelor înţesate cu mărfuri occidentale la preţuri prohibitive.

Primarul le explicase clar într-o conferinţă de presă televizată: „Iarna nu e ca vara“, dar oamenii de rând tot nu pricepeau cum se face că în era tehnologică, în triumfătorul secol 21 şi la mulţi ani după înlăturarea dictatorului, se poate trăi atât de rău, mai exact trăieşte cine poate, şi numai o mână de privilegiaţi, fără-ndoială constructorii noii democraţii, puteau să-şi permită de toate. Bătrânii făceau infarct pe capete în verile toride, iar cei care supravieţuiau cereau iarna să fie deconectaţi de la căldură, odată ce costul întreţinerii le-ar fi depăşit pensia.

În secretariatul ministrului era bine. Două ventilatoare suflau din greu îndreptate spre biroul unde Gloria strângea dosarele pregătindu-se să plece acasă. Pe colţul mesei rămăsese un plic nedesfăcut şi poate că ar fi rămas aşa până a doua zi dacă ea n-ar fi observat ştampila roşie URGENT. Gloria e o secretară exemplară. Observă tot. Nu-i scapă nimic. Prin mâna ei trec toate.

Atentă să nu atingă cu unghiile proaspăt date cu ojă marginile plicului, îl deschise cu o mişcare rapidă şi trase prudentă scrisoarea afară. Deodată nările i se dilatară, pieptul i se umflă, îşi lăsă capul pe spate şi izbucni într-un râs isteric. Mai citi o dată conţinutul scrisorii agitându-şi mâinile prin aer, şi ca să i se usuce oja, dar şi să se elibereze de hohotele de râs care îi zguduiau corpul frumos pe care rochia roşie foarte scurtă se mula voluptos. Frumoase femei în ţara asta!

– O, Sfântă Fecioara! Aceasta era pentru Gloria exclamaţia supremă. Se opri suspinând, sughiţând, îşi şterse cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe gât şi când să bată la uşa ministrului pentru a-i duce scrisoarea aceea caraghioasă care-i crease aşa o bună dispoziţie, în secretariat intrară pe rând trei bărbaţi importanţi cu feţe întunecate.

Gloria are experienţa ei, ştie să evalueze o situaţie. Era clar că ceva major se întâmplase. Ăsta e norocul ei, crizele se declanşează întotdeauna la sfârşitul programului, să-i strice seara, dar cui să se plângă, problemele internaţionale înaintea celor personale, aşa au instruit-o când au angajat-o la ministerul de externe la recomandarea unei rude sus-puse.

În condiţii normale fiecare dintre cei trei bărbaţi i-ar fi făcut mai întâi o conversaţie confuz aluzivă, ce zi călduroasă, ce rochie frumoasă, ce cafea bună fac mânuţele ei delicate, şi numai după aceea ar fi cerut să intre la ministru. De data asta se năpustiră spre uşa capitonată a cabinetului ignorând-o total, ba mai mult, de parcă nici unul nu i-ar fi remarcat prezenţa în secretariat.

– Hei, domnilor, domnilor, nu puteţi da buzna aşa. Trebuie să vă anunţ, poate că domnul ministru este ocupat… să întreb dacă poate să vă primească…

– E urgent! strigară toţi trei aproape în acelaşi timp, totuşi oprindu-se cu mâna pe clanţă.

Gloria îşi aruncă instinctiv ochii pe scrisoarea pe care o ţineau în mână cu aceeaşi menţiune, URGENT, realiză că cei trei primiseră şi ei acelaşi plic şi izbucni din nou în râs sub privirile îngrozite ale secretarului de stat, dispreţuitoare ale şefului serviciului secret, şi disperate ale directorului general al spaţiului SUA.

– Urgent, urgent! hohotea Gloria. Am şi eu scrisoarea asta. Nu vă închipuiţi ce prostie! Sfântă Fecioară, câtă nebunie pe lumea asta!

– Domnişoară, îi şuieră printre dinţi secretarul de stat, eu nu ştiu ce scrisoare ai dumneata, şi nici nu mă priveşte, dar noi trebuie să-l vedem imediat pe domnul ministru. Imediat, pricepi?

În acel moment ministrul apăru în uşă cu un aer plictisit de om care tranşează soarta omenirii între două avioane, îmbrăcat sport, cu sacoşa de tenis pe umăr şi i se adresă secretarei conspirativ:

– Gloria, cheamă şoferul.

Îl întâmpinară feţele împietrite ale celor trei colaboratori.

– Ce s-a mai întâmplat, domnilor?! Mai mult o exclamaţie decât o întrebare, ministrul fiind un om tonic obişnuit să trateze sportiv veşti disperate aduse de funcţionari şi mai disperaţi.

– Dezastru! rostiră aproape în cor cei trei.

– Bine, bine, haideţi la mine în birou. Gloria, ia-ţi caietul şi vino şi tu.

Cei trei se foiră incomozi, ca şi cum n-ar fi agreat ideea ca Gloria să participe la discuţie, dar ministrul, lup tânăr cu privire de şoim căruia nu-i scapă nimic, le ignoră reacţia mai mult ca să-i enerveze, deschise larg uşa lăsând-o cavalereşte pe secretară să treacă prima şi fără prea mare tragere de inimă îşi aruncă sacoşa de tenis într-un colţ şi se scufundă în scaunul impunător din lemn de nuc.

Aşa cum era îmbrăcat, în pantaloni scurţi şi tenişi, ai fi putut crede că autoritatea i-ar fi diminuată. Ei bine, nu, cei trei înalţi demnitari, de altfel mici de statură, tremurau la gândul că vor trebui să-i dea ştirea. Deasupra atârna un tablou uriaş, celebrul Maci roşii al pictorului naţional, lucrare de patrimoniu pe care ministrul cu mâna lui şi cu mândrie patriotică o aşezase pe peretele din spatele biroului.

– Haideţi, domnilor, haideţi, spuneţi, e vineri, e 4, ce Dumnezeu!

Secretarul de stat, un bărbat în vârstă care trecuse prin multe, şi în timpul comuniştilor şi după, îşi frecă palmele ude de transpiraţie şi nervos îşi strânse nodul cravatei de parcă ar fi vrut să se sugrume demonstrativ sub ochii tuturor. Ştirea căzu ca o ghilotină pe gâtul ministrului de externe.

– În clădirea misiunii noastre diplomatice din New York a pătruns un şarpe.

Ministrul se încruntă încercând să înţeleagă. Gloria bufni înfundat în râs. Directorul general pe spaţiul SUA, un tânăr cu costum şi apucături occidentale, completă înghiţindu-şi guma la care mestecase conştiincios de când primise scrisoarea:

– Un şarpe boa. Patru metri lungime.

Şeful serviciului secret lăsă capul în jos spăşit.

 – Ce? ezită ministrul între o mină gravă şi una ironică. Ce a pătruns? Cine? Unde?

Gloria îi căută ochii, îl văzu indecis, şi zâmbi candid ridicând din umeri:

– Un şarpe. Spuneţi şi dumneavoastră! Eu cred că…

Ministrul zvâcni ca un arc în sus. Cei trei se cufundară în scaune şi îşi traseră defensiv gâturile în jos.

– Mă, voi aţi înnebunit?

 – Ce e mai grav e că şarpele a dispărut, şopti şeful serviciului secret.

 – Cum a dispărut? Unde a dispărut? bubuia ministrul măsurând camera cu paşi uriaşi, asta şi datorită echipamentului sportiv în care îl prinsese ştirea nemaipomenită.

– În clădirea misiunii. Nu e de găsit.

– Când aţi aflat asta?

– Acum, raportă mândru responsabilul cu spaţiul SUA.

– Când s-a întâmplat?

– În urmă cu trei zile.

– De ce n-am fost informat imediat?

– Au încercat să soluţioneze problema pe plan local.

 – Mă, voi vă daţi seama ce spuneţi? Vă daţi seama cât e de grav? Să fie toţi diplomaţii rechemaţi acasă! În frunte cu ambasadorul! ordonă ministrul făcând genuflexiuni de nervi, în mijlocul încăperii.

– Dacă îmi daţi voie, îndrăzni secretarul de stat copleşit de gravitatea situaţiei, nu cred că ar fi înţelept să procedam aşa. Creăm o criză diplomatică, un scandal… Şi tocmai la New York.

– Da, da, tocmai la New York, asta-i toată chestia. Că nu s-a putut întâmpla la mama dracului în Africa. Aş mai înţelege şerpi acolo. Şi nici nu mi-ar păsa. Dar la New York? Tocmai acum, când suntem în NATO! În plin război cu terorismul! Când armata noastră se pregăteşte să achiziţioneze avioane de luptă, când trupele noastre pleacă în zonele fierbinţi ale lumii, când în sfârşit marile puteri au auzit de noi, le pasă, ne acceptă, ne VOOOR! Când ne chinuim să seducem Occidentul, să-i câştigăm încrederea, să scoatem şi noi capul afară, după ce am intrat cu pieptul gol înainte în comunitatea europeană, tocmai acum s-au găsit ăştia să facă scăpat un şarpe înăuntru?! Ce diplomaţi sunt ăştia, pe cine aţi trimis acolo să reprezinte ţara?! ŢARA, băi! se strâmbă ministrul la ei şi cei trei îşi priveau vinovaţi vârful pantofilor. Şi serviciul de pază ce-a păzit?! De ce îi plătim în valută grea pe toţi incapabilii ăştia?! Au tot ce le trebuie să fie vigilenţi, să nu le scape nimic. I-am dotat cu ultima tehnologie, după ultimele standarde occidentale. Sunt informatizaţi, computerizaţi, conectaţi la internet, adică la univers, domnilor, la u-ni-vers!, înarmaţi, instruiţi, aleşi pe-o sprânceană, şi ei ce fac, ce fac? Lasă să se strecoare un şarpe în ditamai clădirea diplomatică, ba mai mult, îi şi pierd urma. S-a mai auzit să se întâmple undeva aşa ceva? răguşise ministrul, şi pe bună dreptate. Şi când mă gândesc cât am tras, ce discursuri minunate am ţinut la toate reuniunile şi comisiile internaţionale, în toate cabinetele ministeriale, în faţa şefilor de stat, cât am lucrat la imaginea ţării ăsteia… Şi, domnilor, vă asigur, nu e uşor să atragi atenţia asupra unei ţări mici, chiar dacă are, ca a noastră, un potenţial uriaş. Nu e uşor. Câştigasem credibilitate, politica noastră internaţională era luată în seamă din Orientul Mijlociu până la Casa Alba şi poftim acum! E absolut ridicol. Şi absurd. Şi nedrept. Cum să mai scoţi capul în lume când pe coridoarele misiunii tale din New York bântuie un şarpe?! Ţineţi presa departe de subiectul ăsta! Să nu transpire nimic! Ne facem de băşcălie. Gloria, dă-mi-l la telefon pe ambasador. Şi cum aia a măsii a ajuns şarpele ăla în clădire? Mâine la prima oră convocaţi consiliul de securitate!

Au urmat ore febrile. S-a constituit un comitet de criză şi a fost declanşată o acţiune secretă cu numele de cod „Post Meridian“, nici o legătură cu ora 4 după amiaza când vestea răscolise ordinea şi priorităţile ministerului de externe. A fost informat primul ministru care a decis că preşedintele ţării nu trebuie tulburat încă, şi le-a acordat celor responsabili 24 de ore să soluţioneze cazul. În plus, premierul a tratat lucrurile cu totul diferit, fără emoţii şi patetisme, cu echilibru şi calm, care pentru mulţi puteau trece drept cinism.

Pe vremuri ziarist, eseist, analist politic al organizaţiei de tineret din cadrul partidului comunist, primul ministru era un bărbat puternic din toate punctele de vedere. Fusese şi el şcolit în occident ca mai toţi copiii de lideri comunişti, vorbea trei limbi străine la perfecţie şi rupea pe încă două, adora să călătorească în locuri exotice, era un bun jucător de tenis, amator de schi şi un pasionat vânător. Reacţia sa cumpătată la primirea teribilei veşti se datora şi faptului că era un mare iubitor de animale. Adoptase doi câini ai străzii, iar la ferma de la ţară avea cai de curse, creştea găini şi struţi.

Dacă ministrul de externe recursese la ameninţări şi măsuri de forţă, alta era tehnica primului ministru. A doua zi au fost convocaţi tinerii analişti de la Institutul de studiu al conflictelor şi în cadrul unei discuţii destinse, primul ministru le­-a cerut, pe deasupra ceştilor cu cafea turcească, ca fiecare să vină cu un eseu despre acea întâmplarea istorică.

– Fireşte, domnilor, veţi recurge la simbolistică şi interpretări, la analiza geo-politică, socio-psihologică, veţi evalua situaţia, consecinţele ei şi implicaţiile internaţionale. Mă scuzaţi că vă dau, cum s-ar spune sfaturi, dar vreau să transpară tot. Vreau să vă daţi măsura şi nu există ocazie mai bună pentru dumneavoastră decât această întâmplare borgesiană, marquesiană, deşi dacă e să ne gândim bine, şi mitologia noastră e plină de balauri. În fond, nu faceţi decât să sondaţi subconştientul colectiv, drama universală, tradiţia, folclorul şi specificul naţional.

Tinerii analişti selectaţi cu grijă de însuşi primul ministru i-au sorbit cuvintele. Pixurile le fremătau deja în buzunare de nerăbdare. Unul dintre ei avu chiar o mică erecţie oprită pe cuvintele „Acum să văd ce puteţi!“ Primul ministru se simţea satisfăcut doar privindu-i, aşa inteligenţi, frumoşi, iuţi, mai toţi tunşi scurt şi cu ochelari de vedere, feţele cu aer băieţos, băieţii fragili cu aer de intelectuali interiorizaţi, trăgând cu ochiul la trabucul pe care primul ministru îl stinsese în scrumieră la jumătate.

Pentru ei era într-adevăr un bun moment să-şi arate măiestria ca eseişti, specialişti în conflicte delicate, să-şi afişeze europeismul şi capacitatea de a sonda în profunzime şi de a descifra capcanele politicii internaţionale. Şi toate acestea în cele din urmă aveau să se răsfrângă asupra bunei imagini a primului ministru care investise în ei nu doar bani şi pregătire competitivă, dar şi speranţe, mai ales că alegerile generale băteau la uşă. Tinerii aceştia geniali aveau să opună mentalităţii comuniste înţepenite, dinamismul lor de gândire, flexibilitate şi imaginaţie, transparenţă şi modernitate cu ambiţia de a oferi o alternativă şi a schimba imaginea ţării asociată pe nedrept cu fantasme postcomunisme bântuind nestingherite prin noua democraţie şi noua corupţie.

Între timp operaţiunea POST MERIDIAN se desfăşura impetuos. Consiliul de securitate al ţării s-a reunit a doua zi în şedinţă extraordinară. Totul urma să rămână confidenţial, în spatele uşilor închise. Şefii serviciilor secrete au elaborat măsuri de protecţie pentru membrii corpului diplomatic din New York şi au lansat variante de prindere a şarpelui prin metode specifice spionajului şi combaterii terorismului. Şi totuşi povestea a ajuns nu se ştie cum la urechile presei. Cotidienele din capitală au apărut cu ediţii speciale în care tot felul de scenarii erau umflate cu har jurnalistic până la paroxism. De la simpla ştire Un şarpe boa pe culoarele ambasadei noastre la ONU s-a ajuns în doar câteva zile la titluri ca: Teroare la New York. Un boa uriaş ne ameninţă diplomaţii. Copiii pot fi primele victime. La New York nu doarme nimeni niciodată. Când vor fi evacuate familiile aflate în pericol? Politică şi diplomaţie în tensiune şi frică. Coşmarul continuă.

Câteva zile mai târziu presa era deja plină de întâmplări cu şarpele scăpat, sau după caz strecurat, trimis, infiltrat în misiunea diplomatică:

Soţia unui diplomat a fost fugărită de şarpe minute în şir în subsol unde coborâse să arunce gunoiul. În biroul său de la etajul 6 administratorul clădirii a zărit capul şarpelui între sticlele cu scotch strânse pentru recepţia în onoarea Zilei eroilor neamului. Fiul unui diplomat a fost evacuat din camera sa în plină noapte pentru că de sub pat se auzea un şuierat, fluierat, sâsâit suspect care putea fi al şarpelui. Soţia ambasadorului s-a trezit într-o dimineaţă cu dureri îngrozitoare de oase – nu este exclus ca şarpele s-o fi strâns noaptea în braţe.

 (Va urma…)

Acest articol a fost publicat miercuri, 14 august 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.