ACUM.TV

În urmă cu mulţi ani am declarat, aparent fără motiv, Lisabona o himeră. Poate sonoritatea numelui, de femeie melancolică şi misterioasă? Poate asocierea cu apele înşelătoare ale Atlanticului de unde portughezii se întorceau cu mirodenii şi aur, prin care navigau să cucerească popoare mult mai numeroase ca ei, ţinuturi mult mai mari decât pământul lor, o fâşie pe coasta Europei, în coasta Spaniei de temut. Îmi imaginam Lisabona ca pe o corabie cu pânzele umflate trasă la malul bătrânului continent care a văzut războaie sângeroase, renaştere şi obscurantism, credinţă şi trădare, catolicism rigid şi prigonirea evreilor, imperii înflorind şi prăbuşindu-se.

Nu Paris sau la Roma, visul meu era Lisabona. Şi ca orice vis, cu cât ţi-l doreşti mai mult, cu atât începe să se îndepărteze de tine. Între timp călătorisem în locuri îndepărtate sau exotice, din Nepal în Peru, din India în Patagonia, din Burma în Chile, dar la întrebarea unde aş dori cel mai mult să mă duc, răspundeam automat “la Lisabona”. Nu mă împiedica nimic s-o fac, şi totuşi, cum să atingi o himeră?! Tânjeam după ea şi mai mult după ce citisem cărţile lui Saramago.

Uneori îmi imaginez oraşe-femei şi oraşe-bărbaţi, după tipul de energie pe care îl emană, după lumina sângerie sau rece la apus, cerul cenuşiu şi vibraţia aerului, după mirosul de oleandrii sau de eucalipt, gustul de sare ori de pământ, după aşezarea sub munte sau întinderea leneşă la câmpie. Asocierile sunt însă mult mai profunde, mai ţin şi de referinţe culturale sau istorice, de relaţia ta cu locul şi de interacţia cu oamenii lui. Sunt oraşe unde ajunge să te duci o dată şi altele unde simţi nevoia să revii, spaţii care te umplu sau te golesc, care te provoacă sau te liniştesc, îţi contrazic imaginaţia sau îţi satisfac aşteptările. Roma rămâne pentru mine o înţeleaptă care îşi poartă cu nobleţe vârsta şi ridurile, Barcelona o artistă capricioasă, îmi închipui Veneţia ca pe femeia femeilor, desăvârşită în frumuseţe, Madridul ca pe un cavaler mândru şi impetuos, în timp ce Stockholm e un prinţ încercănat, iar Tokio un samurai orgolios care a ajuns să asculte în căşti heavy metal…Şi nu pentru că numele lor s-ar termina sau nu în vocala a sunt oraşele femei sau bărbaţi. Parisul întruchipează eternul feminin, sofisticat şi strălucitor, Praga îmi apare ca un bărbat impunător şi imprevizibil, Atena ca un soldat obosit, Viena – un prinţ cu perucă şi pantofi cu vârf aurit. Londra, uneori o aristocrată uscăţivă plină de ambiţii, e alteori un lord vanitos. Dar ce facem cu New Yorkul, cu energiile lui explozive şi amestecate? El este un altfel de animal, impetuos, devorator, dar şi de necuprins, puternic şi generos, cum sunt animalele legendare.

Am ajuns la Lisabona într-o duminică înainte de răsăritul soarelui. Dormita încă, între palmieri, portocali şi buganvilia. Hotelul la care stăteam se afla în Baixa, inima veche a oraşului, la câteva străzi de Piaţa Comerţului, unde pe vremuri acostau caravelele, înconjurată de clădiri impunătoare care adăpostesc diferite ministere, cu colonade, statui, porticuri, şi ale cărei trepte de piatră se termină direct în ocean. La acea oră faleza era pustie. Locul perfect pentru a aştepta răsăritul. Întunericul se dădea încet la o parte împins de spinarea luminoasă a cerului pe care se ridica o dâră subţire roşu-violet. Oraşul a ieşit treptat din umbră, aşa cum ai developa un film şi sub ochii tăi culorile ar deveni tot mai vibrante şi formele ar căpăta contururi tot mai clare.

Au apărut întâi colinele cu casele lor multicolore agăţate unele peste altele, cu balcoane de fier forjat şi acoperişuri de ţiglă roşie, turle de catedrale şi mănăstiri, turnuri de castele medievale, cupole de palate şi statui de bronz, apoi străzile pietruite înguste şi drepte, pieţe pavate cu mozaicuri şi în cele din urmă cafenele, terase cu mese scoase afară şi vitrinele apetisante ale patiseriilor. Cum altfel să-ţi începi ziua în Lisabona decât în aburii de expresso şi de prăjituri tocmai ieşite din cuptor la Café Martinho da Arcada, cafeneaua preferată a lui Pessoa din Piaţa Comerţului? Sau la Café Nicola, fondată în secolul 18, în Piaţa Rossio, unde poetul Manuel Maria Barbosa du Bocage obişnuia să-şi dea întâlnire cu prietenii. Rossio a fost dintotdeauna locul de întâlnire al locuitorilor Lisabonei, un fel de “ceasul de la Universitate “ în Bucureşti. În secolul 19 Piaţa Rossio avea să fie pavată cu mozaicuri portugheze şi decorată cu fântâni de bronz aduse din Franţa, iar în centrul ei a fost ridicată statuia Regelui Petru IV.

Oraşul are o monumentalitate delicată şi o nobleţe atinsă de timp, îi poţi recompune cu uşurinţă frumuseţea iniţială chiar în zidurile coşcovite, în balcoanele roase ori în casele părăsite din cartierul vechi de unde locuitorii au dezertat spre zonele moderne din lipsă de resurse pentru a renova clădirile istorice. Aşa se face că odată ce lumina a inundat oraşul, am descoperit că în Baixa se aflau doar turişti plimbându-se în labirintul străzilor care urcă şi coboară cele şapte coline, ori fac un tur – obligatoriu! – cu tramvaiul 28, istoric şi el, atracţie legendară, un fel de vagon mic de lemn pictat în galben, un taxi mai mare nărăvaş care urcă aproape frecându-se de ziduri pante ameţitoare, se opreşte scrâşnind din roţi chiar în buza lor la vreun semafor ori ca să-şi lase călătorii să fotografieze panorama de pe terasele încărcate de flori şi palmieri ale Pieţii Miradora, ori printre crengile măslinilor cu trunchi contorsionat spectaculos, adevărate sculpturi naturale în lemn datând de sute de ani în jurul zidurilor fortificate ale Castelului Sfântul George care domină oraşul, o citadelă recucerită în 1147 de la mauri de armatele regelui Afonso Henriques cu ajutorul cavalerilor din a Doua Cruciadă.

Mai bătrână cu sute de ani decât Roma, Parisul sau Londra, Lisabona a fost numită de Iulius Cezar Felicitas Julia. Conform legendei însă, această aşezare antică ar fi fost fondată de Ulisse sub numele de Olissipo, după ce a părăsit Troia. De-a lungul secolelor, destinul ei este plin de contradicţii, contorsionat ca trunchiurile măslinilor. În 1497 Vasco da Gama ajunge în India, ocoleşte Africa şi parcurge o distanţă mai mare decât Ecuatorul. Este era marilor descoperiri, când expediţii portugheze îndrăzneţe răscolesc harta globului, din Africa până în India şi Brazilia. Bărbaţi curajoşi, regi vizionari şi ambiţioşi, Atlanticul deschis la picioare, au împins spre necunoscut sute de navigatori, exploratori, comercianţi în căutare de aur, mirodenii, zahăr, textile, sau sclavi. Tot atunci însă mii de evrei “convertiţi” la creştinism sunt masacraţi în Lisabona. Când cucerit, când cuceritor, oraşul şi-a asumat istoria cu toate rănile şi gloria, i-a păstrat urmele în pietre, ziduri, şi monumente.

Clădirile de o frumuseţe neaşteptată, amestec de stiluri arhitectonice, decorate cu lambriuri, colonade şi sculpturi dantelate în piatră sau marmoră, adăpostesc mereu altceva decât îţi imaginezi. Crezi că afli în faţa unui palat, când de fapt e un oficiu poştal, o gară, sau un hotel. Toată Portugalia e de altfel plină de aşa numitele Possadas, foste castele medievale renovate în hoteluri şi pensiuni luxoase. Poţi să te simţi rege pentru o noapte şi să trăieşti într-un secol trecut cu tot confortul de azi. Iar preţurile nu-ţi vor goli buzunarul. Sau să închiriezi un apartament în centrul Lisabonei, unde într-o clădire istorică, poţi să-ţi iei micul dejun într-o grădină interioară plină de flori tropicale şi mozaicuri, şi unde camerele cu tavan înalt sunt păstrate intact de câteva generaţii, cu mobilier de palisandru adus din Brazilia, cu candelabre şi statui de bronz.

E la modă acum Lisabona. Alături de Istambul, e una din cele mai vânate destinaţii europene. Lumea şi-a împlinit visul Parisului sau Romei, a început să prindă gustul locurilor mai retrase, împinse inevitabil în umbră de capitalele sonore, dar autentice, cu stil şi caracter, unde frumuseţea peisajului e dublată de istorie şi cultură. Iar Portugalia are tot. Plaje spectaculoase cu stânci colorate ieşind din ocean în sud, la Algarve şi Faro. Citadele medievale, castele şi forturi în nord, la Braga, Viseu, Barcelos, oraşul cocoşului legendar care este simbolul Portugaliei, sau Guimaraes, prima capitală în 1139, pe valea râului Minho de unde vine “vino verde”. Catedrale şi mănăstiri vechi construite în stilul exuberant manuelit, cum e cea de la Batalha, sau Mănăstirea Ieronimilor din Belem intrată în patrimoniul universal UNESCO, locuri sfinte de pelerinaj ca Fatima, centre universitare vibrante precum Coimbra (prima universitate datează din secolul 13!), păduri de eucalipt, plantaţii de citrice şi măslini, podgorii pe Valea râului Douro unde se produce celebrul vin de Porto. Cât despre Porto, oraşul-port din nord, este de o nobleţe arhitectonică şi urbanistică despre care se vorbeşte prea puţin. Am hoinărit pe străzi flancate de zidurile caselor placate cu mozaicuri şi ceramică pictată, prin anticariate şi librării cu vitralii şi decoraţii de lemn sculptat, prin catedrale gotice ridicate pe coline, am trecut poduri monumentale şi am cinat în restaurante cochete pe malul râului, cu sentimentul că mergeam înapoi în timp, într-o Europă elegantă care şi-a păstrat sobrietatea, originalitatea şi tihna.

Poate că venind ca turist american, sunt mult mai sedusă de Portugalia decât ar fi un român, sau un european obişnuit cu atmosfera străzilor înguste pietruite, cafenelelor şi anticariatelor, ruinelor romane şi medievale, cerului mai larg cu nori albi pufoşi. Înţeleg şi de ce unii pretind că visul american începe să se destrame în spaţiul unde a înflorit, şi poate fi azi trăit mai degrabă în Europa. Cu toată criza care loveşte rând pe rând ţările bătrânului continent, cu toată austeritatea financiară, aici încă îţi mai poţi sorbi cafeaua şi citi ziarul liniştit la o terasă salutat de toţi vecinii care te cunosc. Se spune că europenii, cu salarii mult mai mici decât în America, nici nu se spetesc muncind, iar frica de viitor şi de bătrâneţe le e atenuată de aşteptări moderate, îşi păstrează gustul siestelor, vacanţelor şi călătoriilor, cu alte cuvinte ştiu să trăiască mai bine din mai puţin. Poate. Eu cred încă în forţa Americii şi în farmecul Europei, ceea ce nu înseamnă că uneori nu visez viitorul exilat pe o insulă îndepărtată unde trupul şi-ar înghiţi în cele din urmă umbra.

Graţie reţelei de autostrăzi care te duc rapid oriunde, am străbătut în doar câteva zile orăşele medievale tăcute construite în piatră ca Obidos, am admirat cerul înstelat deasupra templelor romane din Evora, am coborât pe coasta Atlanticului în staţiuni elegante ca Estoril, am mâncat sardine în orăşelul de pescari Cascais, am vizitat castele maure în Sintra şi am ajuns până în cel mai de vest punct al continentului, la Boca da Roca unde valurilor se sparg cu vuiet de stâncile abrupte. Şi înapoi la Lisabona, de data asta ca o cunoscătoare, scăpată de febra turistului disperat de a nu rata nimic.

Iar la întoarcere, Lisabona şi-a recâştigat misterul. Nu mai trebuia să bifez nici Turnul Belem, marca oraşului, care apare în mai toate cărţile poştale, cu piatra lui albă luminoasă ieşită din albastrul oceanului, nici Bulevardul Libertăţii, Champes Eliseul Lisabonei, cu terase şi buticuri cochete, fântâni şi statui, ascunse între palmieri şi vegetaţie luxuriantă, nici parcul Edward VII, cu grădina sa de iarnă care adăposteşte o colecţie permanentă de plante tropicale, purtând numele regelui Angliei care în 1903 a vizitat Lisabona. Scăpasem şi de presiunea muzeelor, de la cel de arheologie, la muzeul caleştilor extravagante, de la cel maritim la muzeul Gulbenkian, una dintre cele mai frumoase colecţii particulare de artă dăruită Lisabonei după ce proprietarul ei, om de faceri şi diplomat armean bogat, avea să se îndrăgostească de acest oraş şi să-şi transfere aici comorile palatului în care locuia în Paris, de la obiecte de mobilier la galerii de artă din toate epocile şi civilizaţiile lumii.

Cu toată exuberanţa arhitectonică a Parcului Naţiunilor, cel mai nou şi modern cartier unde a avut loc expoziţia Mondială din 1998, şi în ciuda elegantului district aristocratic Chiado, unde se află şi cafeneaua A Brasileira, unul din locurile preferate al artiştilor şi scriitorilor de peste o sută de ani, în faţa căreia se află o statuie în bronz, în stil american, a lui Pessoa stând pe o bancă, tot partea veche este sufletul Lisabonei, acolo unde aerul de oraş vestic e impregnat de mirosul orientului îndepărtat.

La 1 noiembrie 1755 Lisabona a fost aproape în întregime distrusă de un cutremur şi peste 40 de mii de locuitori ucişi, tragedie descrisă de Voltaire în romanul “Candide” şi în „Poème sur le désastre de Lisbonne”. Oraşul a fost mai târziu reconstruit după planurile Marchizului de Pombal. Singura parte care a rămas în picioare la cutremur a fost Alfama, astăzi cea mai veche şi mai autentică parte a oraşului, singura locuită din Baixa. Hoinăresc prin labirintul străduţelor ei înguste ca sfoara, într-o atmosferă boemă, cu influenţe musulmane, trepte care taie colinele, bisericuţe de piatră, restaurante mici de familie, şi de peste tot se aude muzică fado sub rufe scoase la uscat. Limba portugheză îmi place mai mult cântată decât vorbită. O limbă aspră, directă, dintr-o bucată, ca şi locuitorii acestei ţări.

Am lăsat Lisabona aşa cum am găsit-o, melancolică şi puţin obosită, o doamnă cu firele de la ciorap duse dar cu picioare nervoase, privind în larg spre himera unor corăbii încărcate de gloria fostului imperiu pierzându-se în apele Atlanticului la asfinţit.

Acest articol a fost publicat joi, 15 august 2013 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.