Voi vorbi despre conştiinţă. De ce despre conştiinţă? Fiindcă, în mod ciudat, e un subiect neglijat atât stiinţific, cât şi filozofic.
De ce e atât de ciudat? Fiindcă e cel mai important aspect al vieţii noastre dintr-un motiv simplu şi logic, şi anume, e condiţia necesară pentru orice, fiind important în viaţă să fim conştienţi. Dacă te preocupă ştiinţa, folozofia, muzica, arta, orice, devin nimic dacă eşti un zombi sau în comă, nu-i aşa? Deci conştiinţa e numărul unu. Al doilea motiv este că atunci când oamenii sunt interesaţi de ea, aşa cum ar fi normal, tind să spună cele mai incredibile lucruri. Şi chiar atunci când nu spun lucruri neroade şi încearcă să facă o cercetare serioasă, treaba merge greu. Progresul e lent.
Când am descoperit că mă interesează conştiinţa, mi-am zis că-i o problemă strict biologică. Să-i punem la treabă pe specialiştii în creiere să vedem cum funcţionează în creier. Am mers la UCSF şi am vorbit cu toţi neurobiologii mari de acolo şi s-au arătat cam iritaţi, cum sunt oamenii de ştiinţă când li se pun întrebări delicate. Dar ideea mi-a venit auzind replica exasperată a unui neurobiolog faimos care a spus, „Uite, în domeniul meu e OK să fii interesat de conştiinţă, dar mai întâi să ai catedră. Postul de profesor mai întâi.”
Lucrez la asta de multă vreme. Cred că acum chiar ai putea obţine catedră făcând cercetare despre conştiinţă. Dacă-i adevărat, e într-adevăr un pas înainte.
Atunci de ce există această reticenţă ciudată şi ostilitate ciudată în privinţa conştiinţei? Cred că e o combinaţie între două trăsături ale culturii noastre intelectuale care par a se opune una alteia dar, de fapt, au aceleaşi premise. Una din trăsături e tradiţia dualismului religios: Conştiinţa nu face parte din lumea fizică. Face parte din lumea spirituală. Aparţine sufletului, iar sufletul nu face parte din lumea fizică. Asta-i tradiţia despre d-zeu, suflet şi nemurire. Mai există o tradiţie care pretinde că e opusă, dar acceptă cele mai proaste premise. Tradiţia asta ne percepe ca materialişti ştiinţifici get-beget. Conştiinţa nu face parte din lumea fizică. Fie nu există deloc, fie e altceva, un program de computer sau altă grozăvie, dar în orice caz nu face parte din ştiinţă. Mă implicam în dezbateri care-mi dădeau dureri de stomac. Iată cum decurgeau. Știinţa e obiectivă, conştiinţa e subiectivă, aşadar nu poate exista o ştiinţă a conştiinţei.
Aceste două tradiţii gemene ne paralizează. E foarte greu să te detaşezi de ele. Am un singur mesaj esenţial în această prezentare, şi anume, conştiinţa e un fenomen biologic la fel ca fotosinteza, digestia, mitoza sau oricare altul – şi odată ce accepţi acest lucru, nu toate, dar majoritatea dilemelor legate de conştiinţă dispar. Și voi enumera câteva.
Am promis că voi reda câteva dintre afirmaţiile revoltătoare despre conştiinţă. 1: Conştiinţa nu există, e o iluzie, la fel ca asfinţiturile. Știinţa a demonstrat că asfinţiturile şi curcubeiele sunt iluzii. La fel, conştiinţa e o iluzie. 2: Poate există, dar e cu totul altceva. E un program de computer care rulează în creier. 3: Nu, singurul lucru care există e comportamentul. E penibil câtă influenţă a avut behaviourismul, dar voi reveni la asta. Și 4: Poate conştiinţa există, dar asta nu schimbă lucrurile cu nimic. Cum ar putea imaterialitatea să mişte ceva? De fiecare dată când aud asta, îmi zic, vrei să vezi cum ceva imaterial mişcă ceva? Priveşte. Decid conştient să-mi ridic braţul, şi afurisitul se şi ridică. (Râsete)
Ba mai mult, fiţi atenţi: Nu spunem „E ca temperatura în Geneva. În unele zile se ridică, în altele nu.” Nu. Se ridică de câte ori vreau eu.
Să vă spun cum e posibil. Dar nu v-am dat încă o definiţie. N-o poţi face fără să dai o definiţie. Lumea spune mereu că e greu să defineşti conştiinţa. Eu cred că e uşor de definit dacă nu încerci să dai o definiţie ştiinţifică. Nu suntem pregătiţi pentru o definiţie ştiinţifică, dar iată o definiţie generică. Conştiinţa constă din toate stările de simţire sau de conştienţă de sine. Începe dimineaţa când te trezeşti dintr-un somn fără vise, şi continuă toată ziua până când adormi sau mori ori devii inconştient. Visele sunt o formă de conştiinţă de sine.
Asta-i definiţia generică. Asta-i ţinta noastră. Dacă nu te referi la asta, nu vorbeşti despre conştiinţă.
Ei spun „Dacă aşa stau lucrurile, avem o mare problemă. Cum poate exista aşa ceva în lumea reală?”
Dacă aţi făcut vreodată un curs de filozofie, asta-i faimoasa dualitate minte-trup. Și asta are o soluţie simplă. Iat-o: Toate stările de conştienţă, fără excepţie, sunt cauzate de procese neurobiologice la nivel inferior în creier, şi percepute de creier ca trăsături la nivel superior sau de sistem. E la fel de misterios ca şi fluiditatea apei. Lichiditatea nu e o substanţă adiţională ce ţâşneşte din moleculele de H2O. E o condiţie ca sistemul să existe. Aşa cum borcanul plin cu apă poate trece de la lichid la solid în funcţie de starea moleculelor, şi creierul poate trece de la stadiul de conştienţă la cel de inconştienţă, în funcţie de comportamentul moleculelor. E simplă faimoasa problemă minte-trup.
Acum să trecem la întrebări mai grele. Să specificăm trăsăturile exacte ale conştiinţei pentru a răspunde celor patru obiecţii pe care le-am făcut.
Prima trăsătură constă în faptul că e reală şi ireductibilă. Nu poţi scăpa de ea. Distincţia dintre realitate şi iluzie e distincţia dintre cum ne par lucrurile în conştient şi cum sunt ele de fapt. Conştientului nostru îi pare că există – îmi place franţuzescul „arc-en-ciel” – îi pare că există un arc în cer, sau că soarele apune peste munţi. Aşa pare, dar nu asta se întâmplă de fapt. Dar distincţia între cum par lucrurile conştient şi cum sunt în realitate, n-o poţi aplica însăşi existenţei conştiinţei. Fiindcă dacă eşti conştient, deci conştientul tău percepe că eşti conştient, atunci eşti conştient. Dacă nişte experţi vin la mine şi zic, „Suntem neurobiologi şi te-am studiat, Searle, şi suntem convinşi că nu eşti conştient, eşti un robot ingenios construit”, nu voi gândi „Poate tipii ăştia au dreptate.” Nu-mi trece prin cap nicio clipă pentru că Descartes poate a făcut multe greşeli, dar aici a avut dreptate. Nu te poţi îndoi de existenţa propriei conştiinţe. Asta-i prima trăsătură a conştiinţei. E reală şi ireductibilă. Nu poţi scăpa de ea demonstrând că-i o iluzie cum poţi face cu alte iluzii standard.
A doua caracteristică e cea care ne-a dat atâtea bătăi de cap, anume, toate stările noastre de conştienţă au un caracter calitativ. Una simţi când bei bere şi alta simţi când plăteşti impozitul pe venit sau asculţi muzică, şi acest efect calitativ generează automat o a treia caracteristică, faptul că stările de conştienţă sunt prin definiţie subiective în sensul că ele există doar atunci când un subiect uman sau animal, adică o fiinţă le trăieşte. Poate vom putea crea o maşinărie conştientă. Însă neştiind cum procedează creierul nostru, suntem departe de a construi un robot conştient.
O altă trăsătură a conştiinţei: câmpurile de conştienţă se unifică. De aceea nu percep doar oamenii din faţa mea şi sunetul vocii mele şi greutatea pantofilor pe podea, ci toate îmi apar ca parte dintr-un singur mare câmp de conştienţă care se extinde de la mine şi înapoi. Iată cheia spre înţelegerea puterii enorme a conştiinţei. Deocamdată n-am reuşit să creăm asta într-un robot. Dezamăgirea roboticii vine din faptul că nu ştim cum să facem un robot conştient, aşa că nu avem o maşinărie capabilă de aşa ceva.
Următoarea trăsătură a conştiinţei, după această minunată unificare a câmpurilor de conştienţă, este că funcţionează cauzal în comportamentul nostru. V-am făcut o demonstraţie ştiinţifică ridicând braţul, dar cum e posibil? Cum poate acest gând din creierul meu mişca ceva material? Vă voi da răspunsul. Nu cunoaştem răspunsul detaliat, dar cunoaştem esenţa răspunsului, anume că există o secvenţă de excitaţii neuronale, care ajunge acolo unde acetilcolina e secretată în terminţiile axonale ale neuroniilor motori. Scuzaţi-mă că folosesc terminologie filozofică aici, dar, când e secretată în terminţiile axonilor neuroniilor motori, se petrec o mulţime de lucruri uimitoare în canalele ionice şi afurisitul de braţ se ridică. Gândiţi-vă la ce am spus. Are loc unul şi acelaşi eveniment, decizia mea conştientă de a-mi ridica braţul are pe de o parte toate aceste calităţi simţitoare, imateriale. E un gând în creier, care, în acelaşi timp, e ocupat să producă acetilcolină şi să facă alte lucruri în transferul de la cortexul motor la fibrele nervoase din braţ. Reiese că vocabularul tradiţional pentru asemenea aspecte e total învechit. Unul şi acelaşi eveniment are un nivel neurobiologic şi altul mental, e un singur eveniment, şi aşa lucrează natura. Aşa-i posibilă funcţionarea cauzală a conştiinţei.
Ținând cont de aceste caracteristici ale conştiinţei, să răspundem câtorva din obiecţiile anterioare.
Prima a fost că nu există conştiinţă, că e o iluzie. Deja am răspuns la asta. Nu ne facem probleme în privinţa asta. Dar a doua a avut o influenţă incredibilă, şi poate încă există. Dacă există conştiinţă, e cu totul altceva. E un program de computer digital care rulează în creier şi asta trebuie să facem pentru a crea conştiinţa, să găsim programul potrivit. Nu contează ambalajul. Oricare ar fi bun cu condiţia să fie destul de solid şi stabil pentru a susţine programul.”
Știm că e greşit. Cine ştie câte ceva despre computere îşi dă seama că e greşit. Calculele sunt o manipulare de simboluri, de obicei în cifre de zero şi unu, dar orice simboluri ar merge. Iei un algoritm pe care-l programezi într-un cod binar şi asta e trăsătura definitorie a programelor de computer. Dar ştim că e pur sintactic. E simbolic. Știm că, în realitate, conştiinţa umană are ceva mai mult de atât. Are un conţinut, pe lângă sintaxă. Are şi o semantică.
Am formulat acest raţionament acum 30 de ani. Doamne, nici nu vreau să mă gândesc – mai mult de 30 de ani. Există un raţionament implicit mai profund pe care vreau să vi-l spun pe scurt. Conştiinţa creează o realitate independentă de observator. Creează o realitate a banilor, a proprietăţii, a guvernării, a căsătoriei, a conferinţelor CERN, a petrecerilor şi vacanţelor de vară. Toate sunt creaţii ale conştiinţei. Existenţa lor e legată de observator. E relativ la agenţii conştienţi dacă bucata de hârtie înseamnă bani sau acele clădiri reprezintă o universitate.
Acum gândiţi-vă la calcule. Sunt absolute ca forţa, masa şi atracţia gravitaţională? Sau e legat de observator? Unele calcule sunt inerente. Adun doi cu doi pentru a obţine patru. Rezultatul e acelaşi indiferent de ce crede unul sau altul. Dar când îmi scot calculatorul de buzunar şi fac calculul, singurul fenomen intrinsec e circuitul electronic şi proprietăţile sale. Acesta e singurul fenomen absolut. Restul e interpretat de noi. Calculul există doar în legătură cu conştiinţa. Ori un agent conştient efectuează calculul, ori se serveşte de un mecanism programat să recunoască calculul. În consecinţă, calculul nu-i întâmplător. Am cheltuit o grămadă de bani pe această aparatură. Dar persistă confuzia între obiectivitate şi subiectivitate ca trăsături ale realităţii şi obiectivitate şi subiectivitate ca trăsături ale afirmaţiilor. Esenţa acestei părţi a discursului e următoarea: Poţi avea o ştiinţă absolut obiectivă, o ştiinţă în care se fac afirmaţii obiectiv adevărate despre un domeniu a cărui existenţă e subiectivă, a cărui existenţă se află în creierul uman constând în stări subiective de simţiri, perceperi sau conştienţă. Deci faptul că nu poate exista o ştiinţă obiectivă a conştiinţei pentru că e subiectivă iar ştiinţa e obiectivă, e o glumă. O glumă proastă despre subiectivitate şi obiectivitate. Poţi face afirmaţii obiective despre un domeniu subiectiv prin excelenţă, şi asta e exact ce fac neurologii. Pacienţii au dureri reale, şi încerci să obţii din asta o ştiinţă exactă.
Mi-am promis să-i combat pe toţi, dar nu mai am mult timp. Permiteţi-mi să mai combat vreo doi. Am spus că behaviourismul trebuie să fie una din teoriile jenante din cultura noastră intelectuală, pierde din start. Stările dvs. mentale sunt identice cu comportamentul? Gândiţi-vă la distincţia dintre a simţi durerea şi a avea un comportament al durerii. Nu voi demonstra comportamentul durerii, dar pot să vă spun că nu am nicio durere momentan. Deci e o greşeală evidentă. De ce s-a făcut această greşeală? Greşeala – citiţi literatura de specialitate, veţi vedea în repetate rânduri – ei cred că dacă accepţi existenţa ireductibilă a conştiinţei, renunţi la ştiinţă. Renunţi la trei sute de ani de progres uman şi speranţă omenească ş.a.m.d. Mesajul pe care aş vrea să-l reţineţi este: conştiinţa trebuie acceptată ca fenomen pur biologic, un subiect la fel de valabil pentru o analiză ştiinţifică ca orice alt fenomen biologic, sau, de altfel, orice alt fenomen ştiinţific.
Vă mulţumesc mult.
(Aplauze)