Zilele acestea se împlinesc 45 de ani de la invadarea Cehoslovaciei, acţiune de mare impact în epocă. Românii sunt totdeauna mândri de afirmaţia „noi nu am participat”. Aşa este. De ce însă România nu a participat? Dintr-un spirit democratic al încă junelui Ceauşescu? Aşa s-ar înţelege dintr-un recent documentar al TVR 1 (unul dintr-o serie numită Moştenirea clandestină, unde personaj principal este un istoric american, Jarry Watts), difuzat la sfîrşitul lunii iulie, anticipînd cumva comemorarea acelor evenimente, dureroase pentru cehi şi pentru slovaci. În documentarul cu pricina, pe lîngă americanul cu pricina, second guest star era Florin Constantiniu (aproape totdeauna cu acel rîs ironic, superior, atotştiutor). Dl Watts pare preocupat de arhivele (secrete, cum altfel?) americane privind Europa de Est în perioada războiului rece. Concret, pare fascinat de Ceauşescu (cred că fascinat ar fi cuvîntul, să fiu iertat dacă greşesc), fascinaţie preluată (şi) de dna Ghiurco în serialul său.
Nu voi analiza ce a spus americanul. Detaşat, picior peste picior, arăta că, în arhivele americane, sînt destule documente care arată faptul că, în epocă, România s-a apropiat de Statele Unite, încercând un joc dublu în zonă. Da, ştim asta, doar Richard Nixon, înainte de prăbuşirea sa în urma scandalului Watergate, fusese la Bucureşti, presupun nu pentru a mânca doar mici şi a bea bere – de import, nu am dubiu, pe atunci, berea autohtonă era prea proastă; noi cu ţuica am stat totdeauna mult mai bine. În filmul cu pricina, istoricul român a dorit să ne convingă de faptul că: 1. atitudinea lui Ceauşescu împotriva invaziei a fost foarte curajoasă, de-a dreptul i-a speriat pe ruşi; 2. nu Cehoslovacia era, de fapt, marele pericol în lagărului comunist, ci România. Cine are simţul umorului ar putea, eventual, rîde. Eu nu rîd niciodată la asemenea afirmaţii, mai ales cînd sînt spuse pe un ton serios, cucernic aproape.
Dat fiind faptul că, inevitabil cumva, mi-au căzut şi mie sub ochi destule documente (nesecrete) despre invazia din noaptea de 20 spre 21 august 1968, măcar şi pentru faptul că, predînd limba cehă, am putut citi şi ceva documente publicate acolo, în Cehia şi în Slovacia, îmi pot permite să-mi exprim nişte gînduri, evident fără pretenţia de a spune ultimul cuvînt în domeniu (care, dacă e să fie, trebuie să aparţină, totuşi, istoricilor cehi şi slovaci). În august 1968 împlinisem deja 12 ani, iar memoria de copil în drum spre adolescenţă reînvie periodic acele evenimente. Zece ani mai tîrziu, în august 1978 eram la Praga, prima mea plecare din ţară, la cursurile de limba cehă (eram student deja). M-am nimerit acolo şi în august 2008, la împlinirea a 40 de ani de la invazie, tot la studii. Cu acea ultimă ocazie, în 2008, am auzit multe mese rotunde, multe atitudini, multe explicaţii (la drum, am totdeauna cu mine un mic aparat de radio, să intru în atmosfera ţării respective; cînd călătoresc, destul de rar, ascult exclusiv posturile locale). Nu există nicidecum armonie între istoricii cehi şi slovaci privind acele evenimente, analizate – între alţii – şi de Václav Havel (în Interogatoriu în depărtare, carte pe care am tradus-o prin 1991–1992) şi de fostul premier ceh Petr Pithart (Anul 1968, carte netradusă în limba română). Azi, dispunem de zeci, sute de cărţi, de albume, de documente de arhivă despre acele evenimente. Este de-a dreptul ciudat că, în documentarul realizat de TVR 1, nu apare niciun istoric ceh şi niciun istoric slovac! Ar fi trebuit să fie, totuşi, primii care să-şi exprime un punct de vedere despre istoria ţării lor. Dacă, în acel „documentar”, realizatorul nu a considerat util să se audă şi să se vadă punctul de vedere al autohtonilor, al celor care au trăit acele zile (unii sînt încă tineri), atunci să încerc eu, un bohemist român, să scriu cîteva rînduri.
1964–1968
Prin 1964, în fostul lagăr comunist începea o deşurubare, o liniştire a apelor. Au fost eliberaţi din închisori cei ce reuşiseră să supravieţuiască (la noi, Corneliu Coposu şi Cardinalul Todea, ca exemple demne de a fi menţionate). Motivul era pe cît de simplu, pe atît de logic: comuniştii controlau acum tot, adversarii fie muriseră, fie fuseseră executaţi, supravieţuitorii nu mai prezentau niciun pericol. „Deşurubarea” nu era, aşadar, vreun rezultat al unui nou spirit democratic, ci un plan chibzuit. La urma urmelor, orice criminal ajunge la momentul cînd începe să se plictisească de atîtea crime şi îşi ia liber de la soartă. Acest început al deşurubării se suprapunea la noi decesului lui Dej şi urcării pe scara ierarhică a încă tînărului Ceauşescu. Acesta prelua vrînd-nevrînd atmosfera de uşurare, o anume prosperitate economică (trecuseră aproape 20 de ani de la terminarea războiului). Pe scurt, în lagărul comunist începea să se respire cumva, epoca marilor asasinate trecuse.
Pe atunci, Ceauşescu era încă un om normal sau, cel puţin, aşa părea. Îl frămînta, nu putem greşi, un lucru: cum să preia puterea pe deplin, cum să arate că este un mare conducător, cu rol mesianic în istoria României. Asemenea frămîntări nu sînt nefireşti, mai ales în anumite contexte istorice, căci fiecare politician doreşte să rămînă cumva în istorie pe un loc aparte, nu la capitolul „şi alţi pioni”.
Deşurubarea avansa şi în alte ţări ale „lagărului”, era relativ avansată în Iugoslavia, dar şi în Ungaria lui Kádár. Două ţări se remarcau atunci printr-o viteză mai mare a deşurubării: Polonia şi Cehoslovacia. În primul caz, cînd oamenii au început să strige prea tare că vor democraţie şi pluralism, Władysław Gomułka (iniţial un reformator, ulterior – speriat de consecinţele unei reacţii sovietice – s-a potolit) a intervenit ferm, pe linia comunismului dur şi, să spunem aşa, „sănătos”. Şi-a încheiat cariera politică în 1970, în urma unor alte tulburări în zona baltică (Polonia fiind, prin definiţie, o zonă a anti-comunismului turbulent, al unor oameni puţin dispuşi la concesii). Cu totul altfel au evoluat lucrurile în Cehoslovacia. Nu voi repeta aici, evident, numeroasele analize ale perioadei. Pe măsură ce trecea timpul, oamenii nu mai voiau un „comunism reformat”, voiau – evident – democraţie pluralistă, alegeri libere, libertate. Între 1964 şi 1968 evoluţia societăţii cehoslovace fusese de la acceptarea unei deşurubări moderate la voluptatea unei societăţi pe deplin democratice. Voiau, altfel spus, tocmai ceea ce nu era posibil în comunism, voiau imposibilul. Odată pornit însă tăvălugul, acesta a luat-o la vale. Liderii comunişti, fie şi reformatori, au început să se sperie (lucrul este bine descris de Havel, de exemplu). Evoluţia evenimentelor era urmărită atent la Moscova şi, în faţa faptelor, în 1968, pe fondul accentuării reacţiilor populare, sovieticii forţează o decizie – şi aceasta deoarece înşişi cetăţenii cehi şi slovaci au dorit, la un moment dat, o clarificare. Liderii slovac şi sovietic se întîlnesc în mica localitate Čierna nad Tisou (Slovacia de azi, aproape de frontiera cu URSS, pe atunci) şi discută despre viitorul Cehoslovaciei (pe 29 iulie, cu mai puţin de o lună înaintea invaziei). Avuseseră loc şi alte întîlniri cu toţi liderii Pactului de la Varşovia. La ultima, Ceauşescu nu a mai participat.
Azi ştim că la Kremlin nu a fost deloc unanimitate, ba chiar se spune că Politbiuro-ul a fost împărţit cam jumate-jumate. A învins, cum era de aşteptat, viziunea lui Brejnev, căruia i s-a părut imposibil atunci ca lumea comunistă să meargă pe linia solicitărilor populare şi a ordonat invazia. Şaptesprezece ani mai tîrziu, Gorbaciov a întors roata şi, în august 1989, a dat un comunicat în care recunoştea că invazia a fost o eroare – un asemenea tip de comunicat e lucru rar extrem de rar la Kremlin. În noaptea de 20 spre 21 august, Cehoslovacia este invadată, punîndu-se astfel capăt Primăverii de la Praga, nume luat de la festivalul anual de muzică. Se încheia, astfel, încă o etapă importantă a comunismului. Era cît se poate de clar că sistemul nu se poate reforma, că soluţia – la orice revendicare – este tancul, mitraliera şi pistolul. După părerea mea, invadarea Cehoslovaciei marca, de fapt, începutul sfîrşitului comunismului, incapabil să ofere soluţii raţionale unor solicitări precum libertatea de expresie, libertatea socială. Invadarea Cehoslovaciei era, altfel spus, triumful Occidentului asupra Răsăritului, fenomen încheiat în 1989–1990.
Ceauşescu şi acapararea puterii
De ce Ceauşescu şi politbiuro-ul P.C.R au decis neparticiparea României la invazie? S-a vorbit mult şi cu mîndrie despre acest lucru. În ciuda unor afirmaţii entuziaste şi „patriotice”, nicidecum pentru că la vîrful P.C.R. ar fi suflat cumva un vînt democratic. Cine crede astfel, fie este naiv, fie estimează că, dacă afirmă altceva, nu e „patriot” (caz foarte frecvent, mai ales în ierarhia politică), fie – pur şi simplu – se îmbată cu apă rece. Pe atunci, junele Ceauşescu nu controla pe deplin viaţa de partid, deciziile erau colective, rolul său mai degrabă convenţional. Ştia acest lucru, era însă un viclean ambiţios, un primitiv parvenit, pîndind ocazia. Cine analizează altfel, din altă perspectivă, planurile lui Ceauşescu face, de plano, o mare eroare. Planurile Pactului de la Varşovia, adică ale sovieticilor, de a invada Cehoslovacia i-au venit atunci ca turnate, de parcă invazia fusese plănuită pentru a-l ajuta pe el. I-a convins pe aliaţi că, dacă ar participa, şi-ar pierde poziţia în partid, poporul – pe care l-a invocat mereu şi după aceea – ar fi privit spre el ca spre un duşman. Or, din contra, el avea nevoie de simpatie populară. Un discurs antiinvazie, antisovietic s-ar fi potrivit perfect contextului. Orice „bun român” este, prin definiţie, antirus. Nu am acces la documente secrete, dacă există pe tema asta, dar nu am nicio ezitare în a crede că l-a prevenit pe Brejnev asupra planurilor sale şi i-a şi explicat de ce. Poate că Brejnev a fost iniţial surprins, dar bătrînul lider, prea viclean şi prea hîrşîit în ale politicii, a înţeles foarte bine despre ce este vorba: Ceauşescu trebuia să joace teatru pentru a-şi căpăta sprijinul partidului şi al poporului. Ar fi naiv să credem că vreodată, cîndva Brejnev şi alt lider sovietic ar fi fost cumva speriat de Ceauşescu şi de eterna sa gîlceavă cu lumea. În realitatea, ştim că, de fapt, Ceauşescu avea o groază, o spaimă endemică faţă de ruşi. Toate acţiunile sale purtau amprenta acestei spaime, pentru el vizitele la Moscova erau o tortură. Ştim astăzi că asemenea spaime nu erau chiar fără motiv, deşi – în cazul lui – arată tragi-comedia acelor timpuri.
Oricum ar fi fost (adică bat eu cîmpii cu scenarita mea sau nu bat), faptul că Ceauşescu nu a mai participat la ultimele întîlniri la vîrf ale Pactului arăta clar că România nu va participa la invazie, era logic şi cumva firesc. De vreme ce nu participa, era de aşteptat o reacţie critică. Invazia s-a produs, discursul – memorabil – al lui Ceauşescu de asemenea. S-a întîmplat exact cum şi-a dorit: masele populare l-au aplaudat în delir, Occidentul găsise o breşă în lagăr. Nimerise momentul, începea ascensiunea. Poporul era cu el, sperînd că, astfel, va trăi mai bine, va fi tot mai aproape de Occident. Cîtă amăgire! Evenimentele ulterioare au fost, în realitate, exact pe dos: şurubul a început să se strîngă tot mai mult, cu rare perioade de uşoară deşurubare, pentru a se înşuruba ulterior şi mai mult. În decembrie 1989, cînd era executat, Ceauşescu lăsa în urma lui o ţară sfîşiată, cu oameni disperaţi, trişti, derutaţi, complexaţi, aşa cum – atenuat – sînt şi astăzi. Lăsa o ţară săracă, lăsa o economie bazată pe o industrie ineficientă, devenită şi mai ineficientă după prăbuşirea structurilor CAER-ului.
Afirmaţia dlui Constantiniu că, de fapt, România ar fi prezentat atunci, în 1968, o ameninţare pentru URSS prin atitudinea sa „rebelă” este, să zic aşa, o poveste de amăgit naivii. Adică ar dori să credem că Brejnev şi tot politbiuro-ul sovietic erau nişte idioţi care nu ştiau pe cine şi de ce invadează. Ceea ce se întîmpla în Cehoslovacia era, tocmai pe dos decît ne povestea istoricul nostru, un şir de evenimente „de jos” (cum spune Havel), nu „de sus”, era la nivelul oamenilor, nu la nivelul partidului comunist. Acest lucru era, de fapt, realmente îngrijorător pentru sovietici, analiza lor era neliniştitoare: nu mai exista controlul comuniştilor, lucrurile o puteau lua razna – cum au şi luat-o (faptele sînt aşa de clar descrise de Havel în lucrarea citată). Din acest motiv, Brejnev a ordonat invazia, iar slujnicii l-au urmat. Dacă nu ar fi ordonat-o, ar fi trebuit cumva ca URSS să aibă un plan B, un plan de continuare a deşurubării (pe model Tito sau pe model Gomułka în faza sa iniţială, de exemplu sau pe orice alt model imaginabil). Or, URSS tocmai asta nu avea şi, din motive care ţin de lenea intelectuală, de interţie, de apetitul puterii militare, s-a ordonat invazia.
Să presupunem un alt scenariu, că atunci, în 1968, Kremlinul ar fi luat altă decizie, a neinvadării. Atunci, inevitabil, ar fi trebuit să meargă şi el pe linia trasată la Praga unde, repet, linia nu o trasaseră comuniştii locali, ci poporul, oamenii, conştiinţa lor. Asta au încercat, de fapt, comuniştii cehoslovaci (cu Alexander Dubček în frunte, slovac, pe atunci secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia). Sigur, teoretic era posibil ca şi liderii sovietici să fi urmat linia Dubček, cum – se pare – au şi propus unii. Nu a fost să fie însă aşa… „Linia Dubček” avea să fie adoptată oficial mult mai tîrziu, odată cu Gorbaciov, rebotezată perestroika „transformare, schimbare” (de la verbul perestroiť, „a modifica, a transforma”).
Să fi fost Ceauşescu, în 1968 (şi după aceea) un pericol pentru Kremlin? Ştiu că mulţi se îmbată, euforic şi „patriotic”, cu această idee. E suficient să ne uităm pe hartă. Este posibil ca Brejnev să fi fost iritat de comportamentul tot mai neastîmpăratului său „coleg” politic, în orice caz nu avea însă fiori şi, prin relaţiile strînse pe care le-a avut totdeauna cu Ceauşescu, ştia care e stofa acestuia şi ce a urmărit, de fapt: puterea. Dovada? E simplă: nicio faptă, niciun gest, nimic din ce făcuse Ceauşescu înainte de august 1968 şi, mai ales, după aceea nu arată, nu indică, fie şi palid, că ar fi avut stofă de democrat, că ar fi dorit altceva decît putere şi iar putere, aruncînd în joc tot soiul de şmecherii (ieftine), niciodată inteligenţă ori subtilitate.
Va urma…
Frumos şi la moment articol d-nule Paliga, vă felicit pentru un asemenea subiect controversat, rar abordat de către jurnalişti şi poate niciodată de către acei care ne reprezintă numiţi şi politicieni între timp!
Eram elev la liceu în clasa a XI-a, am putut urmări la radio discursul dictatorului Ceauşescu şi sincer să fiu la acea vârstă…mi-a plăcut, neştiind ce ascunde de fapt acest discurs repetat papagaliceşte trei zile.
Oare în 1989 care state ale Lumii ne-au invadat dacă securisto-comuniştii de la noi au împuşcat vreo şapte mii de suflete, unii nu aveau nici ame la ei, iar dosarele de crime zac la prăfiut pentru posteritate în vederea unor prescrieri ale crimelor?
Remarca: Citeva informatii pentru cei care nu-l cunosc pe Lect. dr. Sorin Paliga
Principalele domenii de activitate:
• Limba cehă (studierea limbii, niveluri de competență, gramatică, traduceri).
• Slavistică generală, studii slave, relații slavo-române.
• Lingvistică: slavă, indo-europeană, pre-indo-europeană; raportul dintre limbile indo‑europene și alte grupuri lingvistice (limbile uralice și altaice).
Studii și lucrări (volume și periodice)
Autor a numeroase volume din domeniul lingvisticii: bohemistică, lingvistică slavă, relațiile slavo-române, limbile de substrat – mai ales substratul din sud-estul european.
Traducător din limbile cehă, engleză și franceză, ocazional și din alte limbi.
Foarte interesant articol, felicitari. Tocmai discutam cu un prieten despre acest subiect. NC nu a participat (pentru ca nu a fost invitat)in martie 1968 la conferinta la varf a Pactului de la Varsovia tinuta la Dresda. Nu se punea, de fapt, problema ca el sa fie implicat in actiunea militara din august. Ceausescu a actionat mereu in parametrii de toleranta ai Kremlinului. De cate ori a fost admonestat ca merge prea departe, a dat inapoi. Daca priviti imaginile din timpul vizitei la Praga (in filmul lui Andrei Ujica), observati ca NC era de fapt confuz, nu pricepea ce se intampla acolo.
Muncitori care fumeaza in timpul unui miting oficial? Mintea sa stalinista nu putea concepe o asemnea transgresiune. Cluburi independente? Libertatea de opinie? Pluralism? Stat de drept? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pentru Ceausescu desfiintarea cenzurii in Cehoslovacia (martie 1968) era o mare eroare. La acest capitol nu existau divergente intre el si Leonid Ilici. In 1989, sa nu uitam, acelasi Ceausescu a propus o actiune de anihilare a „contra-revolutiei” din Polonia.
@nelutiu. sigur că v-a plăcut discursul, tuturor le-a plăcut, păi asta e cheia problemei. Din acel discurs NC a trăit politic pînă în decembrie 1989.
@Vl. Tismăneanu. Eu cred (a se citi: sînt convins) că nu a mai fost invitat deoarece deja jocurile fuseseră făcute. România nu va participa, va urma un discurs critic, apoi consolidarea treptată a puterii, dictatura de fier. Planul a funcționat fără fisură.
@Sorin Paliga
Am câteva observaţii sau completări la articolul dv., interesant de altfel.
1. Seria documentară de la TVR1 în 8 episoade, Moştenirea clandestină, tratează, după câte am putut să-mi dau seama, doar tangenţial evenimentele din Cehoslovacia, de aceea prezenţa vreunui istoric ceh (sau slovac) nu era indispensabilă.
De altfel, pentru a fi expert în problema invaziei din 1968 nu trebuie să fii neapărat autohton. Acest lucru este adevărat şi în general: important este faptul de a fi studiat problema, iar nu originea persoanei. N-o spun pentru dv. în mod special, ci pentru un număr de alte persoane care fac această confuzie.
2. Sunt întrutotul de acord cu dv. că opoziţia lui Ceauşescu la invazia Cehoslovaciei nu provine din vreo simpatie pentru vreun „socialism cu faţă umană”. Opoziţia lui Ceauşescu provine din teama faţă de propensiunea comuniştilor sovietici de a apăra monolitismul nu numai la ei acasă, ci şi la „fraţii” lor. Nu am motive să cred că Ceauşescu avea vreo teamă că comunismul va fi vreodată în pericol în fieful său, România. Dar el dorea să fie stăpân deplin în România nu numai în sensul pe care l-aţi semnalat, adică să nu aibă concurenţă internă, ci şi în sensul că să nu (mai) existe interferenţă externă, adică din partea „fratelui mai mare” – a comuniştilor sovietici, cum a fost cazul în precedenţii 15-20 de ani. Amintiţi-vă de revendicările lui Ceauşescu pentru „independenţă şi suveranitate”, pentru dorinţa de a stabili „autonom” politica internă.
3. Teoria/ipoteza dv. după care opoziţia lui Ceauşescu la invazia Cehoslovaciei ar fi fost un spectacol cu scenariu româno-sovietic comun este prea sofisticat şi necesită deci prezentarea unor fapte care s-o sprijine („briciul lui Occam”). Că Brejnev şi Co. au înţeles care este jocul lui Ceauşescu – da, sigur, nu era nimic complicat, dar că Brejnev i-ar fi făcut jocul lui Ceauşescu pentru a-i consolida puterea – asta necesită dovezi, pentru că interesul lui Brejnev era să păstreze monolitismului blocului.
4. Scrieţi: „lui Brejnev… i s-a părut imposibil atunci ca lumea comunistă să meargă pe linia solicitărilor populare şi a ordonat invazia”.
Da, la fel ca toţi predecesorii săi – şi eventual spre deosebire de Gorbaciov (şi Dubcek) – Brejnev era un comunist competent, competent ca comunist : el ştia din istoria URSS că acest regim se menţine în fond doar prin forţă şi teroare. El ştia deci că comunismul va dăinui numai atâta timp cât conducătorii sunt hotărâţi să ucidă atâţi cât trebuie pentru a băga frica în ceilalţi şi a salva astfel regimul.
Scrieţi că „la Kremlin nu a fost deloc unanimitate, ba chiar se spune că Politbiuro-ul a fost împărţit cam jumate-jumate” privitor la necesitatea invaziei. Politbiuro-ul a fost divizat cu privire la o invazie imediată numai atâta timp cât avea speranţa că liberalizarea va putea fi stopată de aliaţii sovieticilor din PC Cehoslovac. Când această cale a eşuat, Politbiuro-ul a fost unanim în necesitatea declanşării „măsurilor active”. Sprijinul promis totuşi de aliaţii sovieticilor nu s-a materializat şi s-a improvizat; partea politică a invaziei a fost un eşec. V. de exemplu acest articol pentru multe amănunte interesante, bazate pe materiale de arhivă.
Episodul cu pricina, la care fac referire, era dedicat aproape exclusiv momentului august 1968. Altfel, părerile pot fi foarte diferite.
Nu am afirmat ori sugerat că N.C. și Brejnev ar fi făcut un master plan împreună, am spus că N.C. l-a convins că, pentru a-și consolida puterea internă, e mai bine să nu participe, iar din asta să rezulte o consolidare a autorității lui, ceea ce s-a și întîmplat, de altfel.
Posibil ca Leonid să fi fost iritat sau poate nu a fost, nu știu, este cert însă ceea ce s-a întîmplat ulterior, iar asta nu are nevoie nici de multe explicații, nici de multe justificări.
România anilor ’80 și începutul anilor ’90 este EXACT radiografia gîndirii lui N.C., o țară de oameni disperați, dezorientați, fără simț civic, egoiști, abrutizați, săraci… Lucruri care se văd pînă azi.
@Sorin Paliga
Aţi scris:
Regret, dar ultima nu se prea potriveşte cu primele două, care ar necesita o anumită încredere reciprocă şi complicitate. Deci punctele dv. de vedere nici nu par să fie compatibile nici măcar între ele.
Oricum, lectura cea mai probabilă este cea naturală – că lucrurile erau aşa cum păreau. Orice altă explicaţie, mai sofisticată, necesită deci prezentarea unor fapte care s-o sprijine.
Iar faptul, pe care îl semnalaţi, că neparticiparea lui N.C. la invazie a dus la consolidarea puterii sale, nu poate servi drept confirmare a ipotezei dv.
Ba se potrivesc foarte bine! Doar aparent nu se potrivesc. În faza a doua a comunismului „real”, au apărut reorientări. Prima a fost a lui Tito, foarte timpurie, aș numi-o inițială. A doua a Albaniei, spre China. A treia a lui Ceaușescu, spre Coreea de Nord.
Dar discuția poate fi, într-adevăr, lungă.
Desi deviez dela subiectul NC ceace gasesc foarte interesant in evenimentele din 1968 este faptul ca „socialismul cu fata umana” nu era compatibil cu doctrina Brejnev. In Vest mai erau multi cu iluzii, dupa ’68 numarul lor s’a micsorat cu mult.
@Sorin Paliga
> Ba se potrivesc foarte bine! […]
Nu am înţeles argumentul dv. (că ce afirmaţi este plauzibil), dar nu este important, deoarece în fond contează nu dacă este plauzibil sau nu, ci dacă este adevărat sau nu.
Prin urmare rămâne să vedem pe ce fapte (documente, mărturii, etc.) vă bazaţi afirmaţia că „N.C. l-a convins [pe Brejnev] că, pentru a-şi consolida puterea internă, e mai bine să nu participe [la invadarea Cehoslovaciei]”.
@Charlie
> „‘socialismul cu fata umana’ nu era compatibil cu doctrina Brejnev [a suveranităţii limitate]”
„Socialismul cu faţă umană” nu poate fi compatibil cu nimic 🙂 , deoarece este el însuşi o contradicţie. Socialismul (în sensul de comunism) se bazează pe exproprierea violentă a proprietăţii private şi pe suprimarea libertăţilor esenţiale – a cuvântului, presei, de asociere, a partidelor politice. Cum poate aşa ceva să mai aibă o „faţă umană”?
Nu era în intenţia lui Dubcek, autorul sintagmei „socialism cu faţă umană”, să re-privatizeze economia sau să renunţe la rolul conducător al partidului comunist.
Bietul Dubcek… el credea că poate să facă un amestec de apă cu foc… sau cel puţin asta voia să-i facă pe sovietici să creadă : că poate să pornească o liberalizare dar să-i definească el limitele…
@Alexandru Leibovici
Gorbaciov a incercat si el!
@Charlie. În 1968 în Cehoslovacia nu mai era deja vorba de „socialism cu față umană!”, era deja vorba de pluralism politic, valul popular o luase tare la vale, de aceea au invadat sovieticii, deoarece situația nu mai era deloc controlabilă, cum era în Ungaria ori în România ori în Polonia…
@Al. Leibovici. Păi ce argumente să mai aduc, o arată evenimentele și anterioare și ulterioare datei de 20 august 1968! O arată și ceea ce s-a întîmplat în primele luni după dec. 1989, pînă la desființarea de iure a Pactului de la Varșovia: România era legată ombilical de structura sovietică, cu modelare internă pe model Kim. Păi ce dovadă mai tare ca asta doriți? Sau cătauți, ca dna Ghiurco ori ca dl Watts nu știu ce documente și vreți să intervievați niscai securiști de 80 de ani care o să vă spună ce tari erau ei în anii ’70. ERau. S-a văzut în 1990 ce au lăsat în urma lor: disperare, mizerie, complexe, sărăcie… Pt dv. astea nu sînt dovezi?
Bine dar nimeni nu l-a banuit pe Ceausescu ca ar fi fost democrat. Nici macar nu s-a pus problema sa tremure URSS in fata Romaniei. Ceea ce insinuati Dvs, ca Ceausescu a refuzat invazia fiind inteles cu Bresnev dinainte nu pare logic. La fel, cand a participat in 1984 la olimpiada Los Angeles, spargand boicotul statelor comuniste tot inteles cu Bresnev a fost? Sau apropierea de China sau Korea de Nord, state care intrasera in conflict cu URSS, tot cu acordul rusilor s-a intamplat? Trebuie sa intelegem ca rusii au dorit sa dea o forma de legitimitate acestor actiuni, gen interventia din Cehosolovacia iar neimplicarea si mai rau acuzele publice ale aliatului lor nu puteau sa le cada bine. La fel si in 1984, la L.A., nu cred ca le-a picat bine participarea Romaniei. Se pot spune multe lucruri rele despre C., dar nu si ca ar fi fost cel mai mare prieten al Rusiei. In vremea lui limba rusa a fost incet incet retrogradata pe locul 3 dupa Franceza si Engleza ceea ce restul blocului comunist nu prea era cazul.
Nu am afirmat că ar fi prieten al rusiei, am spus clar că avea fobie față de ruși, îl îngrozeau. Și spaima asta bolnăvicioasă spune multe…
Dar anii ’80 sînt altă poveste.
Eu am susținut și, poate, voi dezvolta separat, ipoteza că radiografia unui politician la vîrf este EXACT radiografia țării pe care a condus-o. În cazul dictatorilor, acest lucru este clar 100 %, în cazul democrațiilor occidentale trebuie unele corecții (de ex. lui Barroso nu i se poate imputa integral criza UE, dar nici iertat că e complet nevinovat nu se poate).
Cine a fost Tito? Ce a fost Iugoslavia în 1980–1981. Să vă reamintesc? că în 1991 nu au fost în stare urmașii să mai țină ritmul nu mai e vina lui, a făcut ce-a știut și ce a putut, restul trebuia să-l facă alții.
Cine a fost Brejnev? Ce a fost URSS în 1981… să vă reamintesc? nu e cazul, cred.
Cine a fost N.C.? Ce a fost România în 1990…
Nu există altă măsură, alte șmecherii, c-o fi, c-o păți, că stai să vezi, că eram săraci, dar demni etc. etc. Povești. Lucrurile sînt la vedere, reale, pe față, pe cifre, pe studii sociologice și economice. Restul sînt baliverne. Nebunia și mizeria anilor 1990–1991 reflectă EXACT ce a lăsat N.C. în urma lui. România a fost la un pas de disoluție, de catastrofă. Dar mai bine să tăcem…
@Sorin Paliga
> Păi ce argumente să mai aduc, o arată evenimentele și anterioare și ulterioare datei de 20 august 1968! […]
Nu înţeleg în ruptul capului cum evenimentele pe care le enumeraţi dovedesc afirmaţia dv că
“N.C. l-a convins [pe Brejnev] că, pentru a-şi consolida puterea internă, e mai bine să nu participe [la invadarea Cehoslovaciei]“
De exemplu, scrieţi:
„S-a văzut în 1990 ce au lăsat în urma lor: disperare, mizerie, complexe, sărăcie… Pt dv. astea nu sînt dovezi?”
Dovezi că ce? Nu uitaţi că era vorba de dovezi că “N.C. l-a convins [pe Brejnev] că, pentru a-şi consolida puterea internă, e mai bine să nu participe [la invadarea Cehoslovaciei]“.
În ce mod prima dovedeşte a doua??? Eu nu vă înţeleg raţionamentul 🙁 Aţi putea să-mi explicaţi băbeşte, pas cu pas?
@Sorin Hai sa intreb intrebari actuale: Cine e Ponta? Doar plagiator. Cine e Nastase? mentor de plagiator. Cine e Iliescu? Eminenta cenusie de quasi-socialism. s.a.m.d.
Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic se poate aplica si politicienii actuali ai Romaniei.As putea vorbi despre o revolutie neterminata (neispravita) din pacate nu e nici macar inceputa!!!!
@Gone
Cît privește boicotarea olimpiadei de ruși, asta a fost – probabil – cea mai imbecilă decizie a sovieticilor din toată istoria lor. Dovedește un angrenaj ramolit. Nu a mai durat mult și au schimbat roata la căruță. Era și timpul.
Decizia boicotului i-a picat perfect lui N.C., care – la ora aia – efectiv nu putea lua decizia de a boicota și el, păi se făcea efectiv de c… dacă lua o asemenea decizie. Și se făcea nu față de români, unde se făcuse deja, ci față de „lumea bună”, de Occident, de care îi păsa.
@charlie
Ei, acuma sărim la prezent… Și el se leagă într-un fel de epoca aia, deoarece mulți aflați azi la putere erau la putere și atunci, chiar dacă în rîndul doi al partidului.
@Sorin Paliga
Si dupa aia? Intra rangul 3 a partidului sau rangul doi post-revolutionar? Plus ca change, plus c’est la meme chose! Nu este nicio alternativa pe orizont. Si daca credeti ca e sunt curios sa stiu si eu.
@Charlie. Felul cum sari de la orice temă la Ponta și la plagiatul lui (așa ai făcut și cînd fu carnea aia de cal pe post de vită) îmi aduce aminte de bancul lui Mircea Crișan cu castravetele, care a făcut furori în epocă. Pt generația mea, a rămas bancul bancurilor.
@ Sorin Peccavi! de 3 ori peccavi. Ma bat cu pumnii in piept! Al het (pe ebraica). Am sarit de pe linie! Doar n’am fost niciodata! Totusi gasesc viitorul mai interesant decat trecutul. Oare putem extrapola?
Nu au deloc dreptate cei care acum spun/scriu/cred (unii au scris și aici) că nu se așteptau ca discursul să anunțe un democrat. Ba nu, din contra! ați uitat sau erați prea tineri sau nu vă interesează. Deși aveam numai 12 ani, țin minte discursul parcă ar fi fost ieri, țin minte șocul produs atunci, țin minte cum mii de cehi și de slovaci – aflați în concediu în România – au fost primiți de diverse familii. Am rememorat acel discurs în episodul menționat.
În clipa în care spui, expressis verbis, că te opui invadării unui stat prieten, că invazia a fost o imensă greșeală… te declari, automat, un democrat, cultivi toleranța, dreptul de decizii interne. Românii așa au perceput acel discurs, ca o declarație a unui politician încă șters, fără personalitate. Impactul a fost colosal, s-au creat detașamente de voluntari care să apere România în caz de invazie sovietică, oamenii erau mîndri că sînt români. O țin minte pe mama, care spunea: „Ceaușescu va reintroduce religia în școli” (într-un fel, nu greșea, a introdus cultul personalității pe model nord-coreean!) etc. etc. Atmosfera de atunci era colosală, mulți erau efectiv fascinați de discurs, l-au luat ca începutul unei epoci noi, de deschidere, de democrație, oricum ar fi fost ea numită atunci (deșurubare, socialism cu față umană sau cum v-o imaginați).
Voi încerca să analizez toate acestea în partea a III-a, a II-a este deja pe țeavă.
Pe aceasta pagina exista o prezentare a d-lui Paliga, facuta de Wanda Lucaciu. Ar putea cineva sa-l prezinte pe dl. Leibovici? Dintr-o interventie a sa pe acest site am inteles ca locuieste in Elvetia. Alte date despre A. L. nu am gasit.
@Liviu Viorel
Câteva informaţii le găsiţi pe pagina Despre noi.
Dacă doriţi şi alte informaţii, puteţi întreba.
O completare la sintagma „socialism cu faţă umană” despre care am scris în acestt comentariu.
Despre această sintagmă am găsit un bon mot:
arătaţi-mi un socialism cu faţă umană iar nu cu rât de porc, şi-l voi accepta cu plăcere
[„покажите мне социализм с человеческим лицом, а не свиным рылом, и я его охотно приму”] al scriitorului Vladimir Voinovici („Dosarul nr. 34840”).
„Socialism cu față umană” era un clișeu, evident, care să atenueze hidoșenia sistemului, la fel a fost și clișeul lui Iliescu, scăpat – presupun – din neatenție: „democrație originală”. De fapt, a avut dreptate, originală și este, dar sper să nu o copieze nimeni.
@Sorin Paliga
> „Socialism cu faţă umană” era un clişeu, evident, care să atenueze hidoşenia sistemului
Peste tot unde m-am uitat, expresia i se atribuie lui Dubcek şi este sintagma cu care descria el ţelul reformelor sale.
Nimic din ce-am citit nu mă face să bănuiesc că Dubcek ar fi vrut să ascundă hidoşenia sistemului prin această sintagmă. Tot ce spunea şi făcea arată că chiar credea sincer că socialismul (comunismul) de până atunci – liberticid, sărăcăcios, violent, chiar ucigaş – se poate reforma.
Oarecum asemănător şi la Iliescu cu a lui „democraţie originală”: voia să sublinieze că nu voia o democraţie de tip occidental, adică liberală şi – oroare!!! – capitalistă, ci ceva apropiat de ideile lui Dubcek şi Gorbaciov.
De aceea nu am motive să cred că expresia i-a scăpat din neatenţie: era chiar ţelul lui.
Să nu uităm că toţi aceşti trei politicieni comunişti provin dintr-un mediu ideologic impregnat de totalitarism, adică cu ideea că un om sau un grup de oameni au dreptul să decidă ce e bine pentru alţii, cum trebuie ei să trăiască şi să impună limitele dorite de ei.