Papa Ioan Paul II si Patriarhul TeoctistLa 30 iulie a incetat din viata PF Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.
Patriarhul fusese internat la Spitalul Fundeni unde a fost supus unei interventii chirurgicale. A decedat dupa operatie din cauza problemelor cardiace pe care le avea de mult timp. Era in varsta de 92 de ani.
A pastorit Biserica in vremuri foarte grele, care au lasat rani adanci. Cand privim spre vremurile acelea, ne dam seama ca sunt capitole de istorie inca deschise si suntem departe de a fi gasit raspuns la toate intrebarile.
Cred ca a avut doua merite foarte mari: a stiut sa asigure echilibrul Bisericii in anii de dupa 1989, cand ierarhii, preotii si credinciosii s-au regasit deodata despartiti pe toate pozitiile spectrului politic, prinsi impreuna cu intreaga societate romaneasca in vartejul transformarilor. Si a avut curajul de spirit si marea deschidere catre Biserica Sora din Apus, facand posibila vizita la Bucuresti a Sfantului Parinte Papa Ioan Paul II.
Dumnezeu sa il odihneasca in pace!
Ca popor credincios, este bine sa IERTAM, dar nu putem UITA cele petrecute înainte de 1989… Cine a trait epoca darâmarii Sfintelor Biserici din Bucuresti si nu numai, printre care si subsemnata, nu pot UITA tragedia si disperarea credinciosilor. Ma refer în special la Biserica Sfânta Vineri din Piata mare, când mii de credinciosi urlau, plângeau sa nu se darâme lacasul care era frecventat zilnic de sute de persoane, sa aprinda o lumânare, sa dea un acatist si sa se roage pentru a scapa poporul de guvernul care a distrus un popor începând cu 1945… dar buldozerele erau deja prezente.
Credinciosii plecau cu câte o caramida din zidurile Bisericii, locas sfânt, iar credinciosii plecau plângând si blestemând prelatii Bisericii ortodoxe române, care au acceptat si au închis ochii la furibunda actiune a guvernului comunist, multi dintre ei aflându-se si astazi în functii importante. Stiati ca… aceasta Biserica trebuia demolata cu muncitorii de specialitate, dar au REFUZAT si atunci s-au adus puscariasii de la Jilava ca sa procedeze fortat la demolare?
Îmi amintesc de Biserica de care am apartinut din 1926, Biserica Slobozia sau Leon Voda de pe fosta Magistrala, astazi Bd.Dimitrie Cantemir, biserica veche cu traditie istorica f.importanta, care era si ea supusa demolarii de catre ATEII guvernului, dar Preotul timpului, s-a OPUS cu credinta si frica lui Dumnezeu, spunând ca „numai peste cadavrul lui Biserica va putea fi darâmata” – Biserica exista si astazi. De ce nu au procedat toti preotii în acest fel, care slujeau în cele aproximativ 30 biserici care au fost demolate? Unde le era credinta si juramântul fata de Dumnezeu ca „vor sluji Biserica si poporul ei?” Oare au „plecat capul ca sa nu le fie taiat de palos”? sau au „dat mâna cu diavolul”?
Din pacate unii români au „memoria scurta” sau trateaza cu indiferenta trecutul tragic al României, tara care era considerata de lumea întreaga ca un popor CREDINCIOS, UMAN si OSPITALIER.
Unde s-au spulberat aceste caracteristici fundamentale ale poporului român?
SINE IRA ET STUDIO (Fara mânie si partinire) am scris cele de mai sus, dar nu pot UITA nici nelegiurile unor preoti, care din legionari au devenit comunisti dupa 1945, care au trimis în Diaspora preoti, multi dintre ei oamenii securitatii care umblau cu turnatorii de tot felul. Cum se pot uita aceste „malformatii” ale celor care au jurat credinta pentru binele poporul român?
ERRARE HUMANUM EST (A gresi este omeneste), numai ca prelatii au fost hirotonisiti si considerati ca facând legatura între omul de rând, adica noi pacatosii si Dumnezeu, deci ei NU trebuie sa pacatuiasca, ei fiind intermediari, ei prin spovedania noastra având „puterea” sa ne ierte pacatele, ei ar trebui sa fie „avocatul” omului de rând si Legea TALANTZILOR trebuind sa fie respectata.
DE MORTUIS NIHIL NISI BENE (Despre morti sa vorbim numai de bine), spune cunoscuta versiune latina, care de fapt este de origine greaca, potrivit careia prin moarte oamenii sunt absolviti de toate pacatele, dat fiind ca ei nu se mai pot apara. Sa nu se uite însa, ca mostenitorii lor pot suporta consecintele – copiii, rudele, popoarele, acea KARMA, de care multi suntem inconstienti. De ce se mai spune ca „pacatele parintilor cad asupra copiilor”? Eu sunt convinsa de acest lucru.
Oare nu credeti ca poporul român, în aceasta perioada suporta niste consecinte? Niciodata România nu a fost mai dezorganizata si mai bântuita de toate intemperiile naturale exodul tineretului, crimele si restul consecintelor, ca în acest secol XXI. Oare nu este cazul sa „stam strâmb, dar sa judecam drept”?
Moştenirea lăsată de Prefericitul Patriarh Teoctist este Ecumenismul.
Indiferent de secta (religia iudeo-creştină) din care facem parte, Dumnezeu e Unic. El a înţeles asta, ca şi mulţi din enoriaşii şi urmaşii săi.
Să-i Urmăm Calea, şi Lumea va deveni Mai Bună.
felicitari D-le Radulescu
un articol decent, discret,f ara comentarii si speculatii.
in anul 2001, noi din Israel, cuscrii nostrii si copii din Grecia am plecat sa ne intalnim in vacanta in Romania.
Am stat impreuna 3 saptamani, au ramas uimiti de frumusetile tarii, de Bucuresti, de alte localitati.
Grecii sufera mult ca nu au patriarh, si sufera pentru Constantinopole, asa ca, cuscrul meu m-a rugat sa vizitam patriarhia.
am facut turul obisnuit, apoi am incercat sa privim si putin mai inauntru.
un preot ne-a vazut, ne-a ascultat de unde suntem si ce vrem si a plecat sa intrebe daca prea fericitul patriarh ne poate primi….
in marea lui intelepciune ne-a primit pe toti.
ne-a asezat in camera de zi a stat cu noi de vorba peste jumatate de ora calm, cald, fara sa se grabeasca, surprinzandu-ne cu
sprinteneala mintii si interesul intrebarilor.
cea mai fericita zi din viata cuscrilor mei se consumase.
si acum pomenesc tuturor despre vizita asta care le-a ramas adanc-adanc intiparita balsam pentru toata viata
fie-i amintirea binecuvantata.
Astazi, pe o caldura de foc ce continua sa biciuiasca tara ca si cum ar dori sa ne trezeasca la o realitate uitata dar esentiala, s-a dus la Domnul intr-o fractiune de secunda Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Nimic nu ne ingaduia sa ne inchipuim ca aceasta clipa va sosi acum si nimic nu parea sa ne anunte deznodamantul ce s-a produs ca o stire rea, de fulger cazut dramatic asupra omenetului de la noi, necajit si prea de tot incercat. Parea ca, in fibra lui tare, de taran moldovean cu vechimea si tariile razesiei, niciodata nu se va cuibari moartea care, insa, vine intotdeauna ca un fur in noapte, pasind fara sa se auda si fara a se presimti.
Statea drept, senin si intelept ca un brad pe care nici un taietor nevrednic nu s-ar fi sumetit sa se incerce a-l atinge macar. Acum s-a stins ca o lumanare: o moarte de om batran. L-au rapus Raul acestor zile, nevrednicii invoiti in facerea de rele, iscoadele si multimea de alcatuiri neispravite ce ne strica viata, istoria si tara.
In doar cateva minute, oameni pe care abia ii intalnesc din cand in cand ori apropiati si-au impartasit unii altora vestea cea rea si neasteptata.
Era doar un semn de neliniste si de amaraciune? Era mai degraba un semn de deznadejde caci de astazi Romania a ramas fara Pastor. A fost omul marilor incercari si chezasul trecerii noastre printr-un pustiu despre care abia cand ii vom intrevedea cu adevarat incheierea vom intelege cat a fost de plin de pericole si noi cat am fost de primejduiti. Caci, pentru a scapa turma si a putea indruma poporul sau, Patriarhul biblic s-a oferit drept prada nemernicilor ce sunt facuti pentru stricare, neintelegere si cuvant nepotrivit, luand asupra sa pedepse nemeritate si dispretuiri incredibile venite de la oameni marunti .
Insa, in felul lui, a biruit. Caci „viata si faptele” ce i se vor scrie odata fara impulsivitatea sangvinara a condeielor tocmite de azi vor cuprinde semnificatii ce inca ne scapa desi pentru cine stie sa priveasca sunt vazute inca de acum.
Dorise sa ajunga a pune piatra de temelie la Catedrala Mantuirii Neamului si nu a mai ajuns, ratandu-ne astfel ca, poate, pentru romani vremea simbolului colectiv inca nu a venit. Dar a putut sa cladeasca o Manastire a Sfintilor Romani ridicata in chiar orasul raului, in capistea spoielii si in locul stapanit de Satana unde numai rugaciunile celor cinci sfinti enigmatici ce se roaga necontenit pentru ca Bucurestii sa nu se surpe il mai tin in fiinta. Aceasta este, poate, o potrivire cu un sens mai inalt si, daca are un inteles, atunci intelesul este o enigma ce merita tinuta minte si deslusita in partile ce ne sunt accesibile. Caci in visul neimplinit al Patriarhului Biblic sta poate indrumarea noastra esentiala ce ne spune ca ne vom mantui ca neam prin sfintii nostri si, deci, prin noi insine caci acum ramanem si suntem numai in mana lui Dumnezeu.
Altii vor veni dupa cum se va intampla si poate ca vor face ca sa fie uitat sau asezat in penumbra Patriarhul vremurilor nedeslusite insa Cel ce le stie pe toate nu il uita si ne va ajuta si pe noi sa-l pretuim mai cu dreptate pe feciorul de tarani din satul Botosenilor lui Eminescu cu cat timpurile vor fi mai apasatoare si incercarile mai mari.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze in ceata dreptilor, acolo unde ii este locul.