“Dacă pot opri o inima să se zdrobească, înseamnă că nu am trăit în zadar.”
Emily Dickinson
La început de august zilele încep să se micşoreze. Vârsta omului se încovoaie de ani, într-o arcuire de povârnişuri ireversibile.
Dimineaţa răcoroasă vesteşte apropierea toamnei.
Ce am izbutit în viaţă? Întrebarea poate a fiecăruia dintre noi.
Am urcat muntele vieţii îndeajuns să văd casele, pomii, biserica din centrul satului şi până mai departe către marea câmpie. E ziua de şoaptă cu mine însumi.
Fructele nu mai au acelaşi gust dincolo de ceara ademenitoare, banii, agoniseala şi persoană mea pălesc.
Îmi spun că strălucirea începe şi nu sfârşeşte acolo unde trăim pentru aproapele nostru.
Nu mai contează de la o vreme să vorbesc doar despre mine, despre tristeţe, despre un drum în care mă regăsesc doar eu ca într-un autoportret obraznic.
– Nu, priveşte în jos şi scutură-te de cuvinte, îmi şopti un înger de dinapoia unui nor.
La pas încet reiau drumul neschimbat către rău şi sălciile copilăriei.
Copiii îşi duc zilele de vacanţă. Mulţi dintre ei cu picioarele goale şi julite de scaieţi, de mărăcini îmi zâmbesc.
Am înţeles că nimic nu e mai de preţ decât să provoci bucurie.
Se aruncă tone de mâncare, se risipesc sume uriaşe în lux, în sclipirile unui aur efemer fie el pe turlele bisericilor.
A face bine nu înseamnă doar a arunca o conservă celor flamanzi când şi când.
Nimic nu e mai e de preţ decât zâmbetul unui copil.
Astăzi, undeva în Suceava un copil pedala către râu. Pe şosea a zărit un porumbel zbatandu-se pe asfaltul încins de soare. S-a repezit să-l salveze. Nu s-a asigurat la trecerea drumului. Un microbuz l-a lovit mortal.
Ziua se închide cu durere deasupra copilului şi al porumbelului într-un amurg funerar.
