Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor cărţi excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba „Natasha’s Dance”. A scris despre ororile colectivizării, despre strategiile salvării individului în condiţiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum “The Whisperers”, una din cele mai importante cărţi despre anii stalinismului dezlănţuit. Am citit acum un volum bazat pe corespondenţa, purtată vreme de peste opt ani, între doi foşti colegi, înainte de război, la Facultatea de Fizică a Universităţii din Moscova. Erau colegi de grupă, s-a născut între ei o iubire ce avea să străpungă zidul totalitar menit să distrugă sentimentele umane. Este o carte adevărată, profundă şi emoţionantă, o contribuţie esenţială la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cărţii, apărută în ediţie americană la Metroplitan Books în 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: Just send me word…
El, Lev Mişcenko, mobilizat în iunie 1941, după atacul german, a ajuns prizonier, a trecut prin lagărele naziste, a evadat, a fost capturat, închis din nou, s-a reîntors în patrie şi a fost condamnat pentru “trădare şi spionaj”. Ea, Svetlana, a trăit evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate în război şi a aşteptat. Există un celebru poem (“Jdi menia” – ”Să m-aştepţi”) de Konstantin Simonov despre iubitele care aşteptau necontenit, chiar atunci când “plângeau pe grind galbenele ploi”. Figes se ocupă de destinul literar şi politic al lui Simonov în “The Whisperers”. Născut într-o familie aristocratică, a aderat la comunism şi a devenit unul din bărzii sistemului. Alături de Ilya Ehrenburg şi Vasilii Grossman, Simonov a fost unul dintre cei mai populari, de-a dreptul legendari, corespondenţi de război. A participat la infamă campanie anti-”cosmopolită” (antisemită) din perioada 1948-1853. În anii ’60 a scris romane anti-staliniste, între care “Vii şi morţi” şi “Nimeni nu se naşte soldat”.
Lev a fost deportat, a devenit „zek” (deţinut în lagărele sovietice, asemeni Häftling-ului din cele naziste), în zona arctică, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetări legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist în acel domeniu). În chip miraculos, au ajuns să-şi scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensă inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, în pofida distanţei imense şi a nenumăratelor oprelişti. Ea ducea de fapt două vieţi: cea oficială, de la Moscova, unde era cercetătoare şi o loială membră a “colectivului”, chiar membră de partid. A două viaţă, cea reală, era în scrisori, în puţinele vizite, în pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1.500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuală. Ele se găsesc în arhivă Asociaţiei “Memorial” din Moscova.
Gulag: deţinuţi construiesc o fabrică de cupru, 1949
Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atenţie, i-a contactat pe Lev şi pe Svetlana, a făcut cu ei interviuri adâncite, a publicat acum acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerăsuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagăre şi despre aceea din exterior. Destinul Svetlanei poate fi comparat cu acela al prinţeselor Maria Volkonskaia şi Ekaterina Trubeţkaia, soţiile a doi eroi decembrişti, imortalizate în poemul lui Nekrasov “Femeile ruse”.
Nu este nimic fals, nimic artificial în corespondenţa dintre aceşti autentici exponenţi a tot ce a avut mai nobil spiritul intelighenţiei ruse. Lev nu a fost Osip Mandelştam, un poet genial mort în Gulag. Svetlana nu a fost Nadejda Mandelştam, marea mărturisitoare, dar biografiile lor aparţin aceluiaşi spaţiu al demnităţii agresate. Vorbesc aici despre o nobleţe modestă, durabilă şi demnă. Vorbesc despre obstinaţie întru Bine la un ceas istoric când atâţia se înverşunează să servească Răul. Într-o scrisoare din martie 1952, Lev îi mărturiseşte Svetlanei preţuirea să neţărmurită pentru femeile pe care le-a întâlnit în viaţă: “Au fost atât de multe femei în viaţă mea ale căror calităţi le admir încât niciun fel de exemple negative, întâlnite direct ori relatate, nu mi-ar putea schimbă opinia.” (p. 229)
Prima scrisoare a fost trimisă de Lev mătuşii sale din Moscova, voind să afle dacă Svetlana mai trăieşte (nu avuseseră niciun fel de comunicare în anii războiului). O ruga să evite a o alertă, în caz că este în viaţă. Nu voia să-i facă rău prin relaţiile cu un “ciumat”. De îndată ce a aflat că Lev trăieşte, Svetlana i-a scris. Nicio secundă nu a acceptat ideea absurdă că ar fi trădat. Citez din Orlando Figes: “Like millions of other Soviet citizens, Sveta lived în a dual world of belief and doubt. În her public life she was a functionary of the Soviet system; her research on tyre production was necessary to the military-industrial complex which also rested on the exploitation of prisoners like Lev. But în her private life, emotionally, she identified completely with these prisoners, and tried to ease their suffering by sending money, food, and medicines.” (p. 219).
O asemenea carte ar trebui să figureze în bibliografiile cursurilor de istorie a secolului XX. Simon Sebag Montefiore are dreptate scriind în Financial Times: “A poignant record illuminating the experiences of the millions who suffered untold miseries în Stalin’s grinding system of repression – and throughout the history of Russia as a whole. But, more than anything, this is a book about love … as fascinating and inspiring as it is heartbreaking; a unique contribution to Gulag scholarship as well as a study of the universal power of love, as relevant now as it was then. It is impossible to read without shedding tears”.
(Preluat de pe contributors.ro, cu consimţământul autorului).
Mi-aș dori nespus să citesc cartea pe care o prezentați, d-le Tismăneanu. Sper să o găsesc tradusă într-o limbă care să-mi fie accesibilă. Din nou, m-ați trimis în atmosfera romanelor lui Soljenițin. Vă mai amintiți, desigur, de capitolul „Procesul Cneazului Igor”, din „Primul cerc”: foștii prizonieri din lagărele naziste, odată reveniți în patrie, erau judecați și trimiși în lagăre cu sutele pentru „capitulare voluntară”, în cel mai bun caz, răsuflând ușurați când auzeau sentința „zece ani” în Gulag. Se pare că eroul cărții a avut… mai puțin noroc!
Cât despre poezia lui Konstantin Simonov „Jdi menia i ia vernusi”, am „descoperit-o” pe la 15 ani, când a apărut volumul, în românește, în colecția „Cele mai frumoase poezii”. Tocmai când se vorbește de lucruri atât de triste, am fost învățată de tatăl meu să-mi „procur” un zâmbet. De aceea, îmi permit să menționez partea „anecdotică” a acestei poezii, descoperită aici, în Israel: dat fiind că de îndată ce am citit „Să m-aștepți și-am să mă-ntorc”, poezia mi s-a „lipit de creier”, ca orice poezie care mi-a plăcut, am descoperit că aici, în Israel, unul din cele mai vechi și mai iubite cântece este „At haki li ve’ahzor”, adică… titlul poeziei în ebraică, iar ca textier, este citat… traducătorul. Cred că e normal, nu cunosc vreun sabru de vârsta mea, care să nu fi „făcut” cel puțin două răzbaie la viața lui! Deși cântecul redă fidel poezia, să te miri cum a reușit traducătorul. Dar, pe oricine am întrebat, dintre compatrioții de origine rusă (colegii de la ziarul rusesc, de îndată ce am început să lucrez în presă), dacă știe de fapt care este textul original și autorul, n-a știut nimeni!
@Rodica
> Sper să o găsesc tradusă într-o limbă care să-mi fie accesibilă.
În franceză: „Les amants du Goulag”, pe amazon.fr
În italiană: „Qualcosa di più dell’amore”, pe amazon.it
În germană: „Schick einen Gruß, zuweilen durch die Sterne”, pe amazon.de
A mai fost tradusă în poloneză şi olandeză. Va mai fi tradusă în suedeză, portugheză, norvegiană, finlandeză şi daneză.
Informaţiile sunt de pe http://www.orlandofiges.com/news.php
Wikipedia are şi alte informaţii interesante…
Poate cineva sa-mi explice si mie cineva cum se poate duce o viata dubla. Mi se pare ca am citit undeva ca celebrul Paul Cornea a descoperit prin anii ’50 adevarata fata a comunismului. A continuat sa fie asociat cu el toata viata. Cand stii cu cine vorbesti sau reciproc cine esti. Aceasta scisma interioara nu are efecte psihice? On lingo-ul cumunist: nu sunt lamurit tovarase.
Vreau sa-i multumesc doamnei Rodica Grindea pentru patrunzatoarea cronica la cartea mea „Lumea secreta a nomenclaturii” si pentru acest comentariu extrem de sensibil.