Părinţii lui erau ţărani liberi. A venit colectivizarea. Le-a luat pământul, boii şi plugul. Le-a rămas casa şi grădina din spatele acesteia. Astea erau ale lor, restul era al colectivului.
Părinţii lui au trebuit să lucreze pământul care fusese al lor şi care acum era al colectivului. Munceau aproape pe degeaba, furând în schimb câţiva porumbi de pe pământul care fusese înainte al lor. Toată recolta lua drumul către fondul de stat.
În şcoală i s-a spus că e ruşine să fii ţăran, că în ţările dezvoltate sunt foarte puţini ţărani. Oamenii de acolo muncesc în industrie.
A făcut profesionala la oraş. Stătea în cămin. A fugit de colectiv.
A terminat profesionala şi a fost angajat într-o fabrică. Muncitor la oraş. Dar locuinţă în oraş nu a primit, locuia în casa părintească din sat. Făcea naveta. O oră dus, o oră întors în fiecare zi pe tren. Frig. Aglomeraţie. De multe ori călătorea în picioare.
În fabrică lucra opt ore. Uneori şi duminica. Pleca de acasă, din sat, dimineaţa la ora cinci şi se întorcea la ora cinci după masa. Era bucuros când reuşea să le aducă celor de acasă o pâine proaspătă. Dar uneori era bucuros şi dacă putea aduce acasă una veche.
Într-o zi el şi cei asemenea lui au fost anunţaţi la fabrică de către cineva de la personal, că s-a hotărât ca ei, fiind de la sat, să participe la muncile câmpului în C.A.P.-urile de acasă. Li s-a cerut să aducă adeverinţe din care să reiasă că au prestat o anumită cantitate de muncă la colectiv, în caz contrar urmând să fie concediaţi. Şi omul care lucra opt ore în fabrică a trebuit să lucreze gratuit la colectiv pentru a nu-şi pierde serviciul.
După revoluţie C.A.P.-ul s-a desfiinţat, dar omul nostru care acum e şomer nu-i urăşte pe foştii activişti de partid, ci pe orăşenii reîmproprietăriţi care vin în sat mult mai des ca înainte. Aceştia nu fuseseră siliţi să lucreze pe gratis la C.A.P. cu câţiva ani în urmă iar acum „vor să se îmbogăţească”.
Faptul că părinţii acestor oameni au fost persecutaţi, deportaţi, alungaţi de Partid din satul natal e neesenţial. „Dacă au plecat, ce mai vor? Pământul trebuie să fie al ţăranilor!”
*
Bunicii mei au părăsit satul în 1962. Au vândut casa. Tot pământul cu excepţia unei grădini aflate în perimetrul satului, fusese preluat de I.A.S. şi colectiv. Din aproape douăzeci de hectare le-a rămas doar o grădină de 0,3 hectare. Pe aceasta nu au vrut să o vândă. Intenţionau să o dea în folosinţă rudelor, dar peste un an se instalase acolo o familie amărâtă cu trei copii mici, venită dintr-un sat vecin. Lucrau la I.A.S. şi bărbatul era beţiv. S-au instalat fără nici o aprobare pe terenul respectiv şi şi-au construit o căsuţă. Când bunicul s-a întors în sat pentru a vedea ce e cu grădina, cei de la primărie l-au informat care e situaţia şi i-au spus că dacă pretinde, coliba poate fi demolată. Locatarii l-au implorat să nu-i nenorocească şi i-au promis că în scurt timp vor căuta să strângă bani pentru a cumpăra terenul. Dar până în 1990 situaţia a rămas neschimbată. Între timp bunicul a murit şi în căsuţa din terenul respectiv a rămas doar nevasta. Bărbatul i-a murit şi fetele s-au măritat.
Când, după revoluţie, bunica a întrebat-o ce are de gând cu terenul, dacă vrea să-l cumpere sau să-l arendeze, gazda s-a supărat:
— Cum adică, ăsta e pământul meu, stau de 30 de ani aici! Am plătit şi impozit.
— Ai plătit impozit pentru că tu ai mâncat bucatele care au crescut în grădină!
Nu am intenţionat să o evacuăm din casă. I-am propus să ne dea voie să lucrăm grădina. A refuzat. A ameninţat că dacă intrăm în grădină va veni ginerele ei din satul vecin şi va face moarte de om. Mama a dat-o în judecată. Am câştigat procesul. Lumea din sat zice că l-am câştigat cu bani. Mi s-a strigat chiar mie asta.
Una din rudele noastre a întrebat evident nemulţumită:
— Ce vreţi acum aici? Vreţi să vă îmbogăţiţi?!
Înainte de apariţia legii fondului funciar cei din sat sperau să devină stăpâni pe pământul celor care părăsiseră satul după colectivizare. Faptul că şi cei plecaţi de 30 de ani din sat au fost reîmproprietăriţi i-a nemulţumit profund.