Într-o zi ploioasă de toamnă, când simţeai cum umezeala şi frigul îţi pătrund prin haine, treceam zgribulit pe stradă. Mă grăbeam să ajung acasă. Deodată, pe strada plină de noroi, apare în goana mare o căruţă. Doi cai învăluiţi în aburul transpiraţiei şi doi oameni pe capră învăluiţi în aburul beţiei. Căruţa era încărcată cu cărbuni. Era plină. Cei doi căruţaşi ameţiţi de băutură şi supăraţi pe vremea urâtă îşi descărcau necazul pe cei doi cai. Înjurau amândoi îndemnând caii şi unul dintre ei îi lovea mereu cu biciul. Până la colţul străzii drumul fusese bun, dar de la colţ încoace era desfundat. Venind în goană de pe drumul mai bun căruţa a intrat în viteză pe drumul rău, dar după câţiva metri s-a oprit brusc. S-a împotmolit.
În zadar se opinteau caii. Parcă erau înhămaţi la un munte. Dar cei doi oameni voiau să ajungă la destinaţie. Nu vedeau, sau nu voiau să vadă că cei doi cai sunt epuizaţi, îi înjurau şi îi loveau fără încetare. Nu pot uita groaza întipărită în ochii acelor animale…
O lovitură de bici şi încă o smucitură disperată a cailor. Dar căruţa parcă prinsese rădăcini. Oamenii înjurau şi loveau fără încetare, caii se opinteau mereu şi mereu, vrând parcă să se desprindă cu căruţă cu tot de pământ. Cred că ar fi preferat să se desprindă fără căruţă. Le-ar fi fost mai uşor, dar blestemul hamului îi ţinea legaţi.
Mi s-a părut că blestemul hamului le intrase în conştiinţă pentru că nu păreau să fie supăraţi pe oamenii care-i biciuiau fără milă. Îi îngrozea faptul că nu puteau smulge căruţa din noroi. Ştiau că dacă ar reuşi să o urnească din loc ploaia de lovituri s-ar domoli. Caii s-au născut pentru a trage la ham. Dacă nu trag, sunt bătuţi sau sunt ţinuţi flămânzi. Deşi caii aceştia erau cuminţi, stăpânii care se îmbătaseră îi loveau. Caii se obişnuiseră să fie loviţi pentru a alerga mai iute, dar în ziua aceea ploioasă şi rece de toamnă fuseseră loviţi prea mult. Alergaseră prea mult până când căruţa s-a împotmolit. Erau deja obosiţi, dar oamenii îi loveau într-una. Coborâseră din căruţă şi-i loveau cu picioarele. Se adunaseră câţiva trecători care priveau cum căruţaşii beţi chinuiesc caii care, deşi era frig, erau albi de spumă.
La un moment dat smuciturile cailor au slăbit în intensitate deşi ploaia de lovituri şi înjurături nu înceta. Apoi unul dintre cai a mai smucit o dată, puternic dar fără folos şi după aceea a căzut în genunchi. Unul din oameni, negru de furie, a venit şi a început să-l lovească cu picioarele în piept pentru a se ridica. Priveam cu frică la cei doi oameni care parcă înnebuniseră de furie. Cred că şi trecătorii ar fi vrut să le spună să înceteze. Erau şi ei înfricoşaţi. Singur calul căzut în genunchi părea să fi devenit indiferent. Privea parcă mirat la cel care-l lovea. Părea că-i dispăruse groaza din privire. Dar deodată groaza i-a revenit, mult amplificată. Avea o expresie care l-a făcut pe omul care-l lovea să se oprească, poate chiar l-a trezit din beţie. Apoi calul s-a ridicat în picioare, s-a clătinat câteva clipe şi apoi s-a prăbuşit. Mort.
Cei doi căruţaşi care în acele clipe fuseseră spectatori la fel ca şi trecătorii, au început să se certe şi înjurau calul care murise. Au pus o pătură pe celălalt cal şi i-au dat să roadă o bucată de pâine uscată. Calul viu ai cărui muşchi tremurau de frig şi oboseală îşi rodea liniştit bucata de pâine lângă tovarăşul său mort care zăcea cu hamul pe cap în noroiul de pe partea cealaltă a oiştii.
