Într-o zi frumoasă de vară veneam cu bicicleta de la Timiş spre casă. Era duminică şi cum pe drumurile pietruite circulau multe autoturisme care ridicau nori de praf şi de gaze de eşapament, am apucat-o pe un drum de pământ. Un drum agricol, necirculat. Pe marginea drumului, lanuri de porumb în floare şi mirişti. Se terminase secerişul. Deşi nu era nimic ce ar fi putut fi furat pe tot câmpul, pe la mijlocul drumului şeful de fermă împreună cu doi miliţieni beţi făceau de pază. Opreau puţinii trecători şi-i amendau pentru că circulau pe drumul agricol, deşi nici un indicator nu interzicea accesul pe drum.
Un băiat şi o fată mergeau de mână prin mirişte. Au fost opriţi, înjuraţi, ameninţaţi, fotografiaţi, poza urmând să apară în ziarul local pentru că ar fi călcat în picioare culturi agricole. Era interzis să te plimbi prin mirişte. Oamenii legii m-au oprit şi pe mine. Eram desculţ şi nu aveam pe mine decât şortul; mi-au cerut buletinul vrând să mă amendeze. Le-am spus că nu am nici un act şi nici un ban. M-au înjurat, mi-au dezumflat roţile de la bicicletă, aruncând ventilele în mirişte şi mi-au spus să dispar şi să nu mai îndrăznesc să trec vreodată pe drumul acela. Am plecat spre casă umilit, împingând bicicleta. Noaptea nu am putut să dorm. Am scris.
*
DRUMUL
Drumul străbate ţara. De o parte şi alta a drumului sunt înşirate case, curţi, grădini, ogoare, lanuri de grâu, livezi, păduri. Fiecare casă, grădină avea stăpânul ei. Mergeai pe drum şi vedeai înşiruirea de grădini şi case. Fiecare grădină, casă în care oamenii munceau şi trăiau era împrejmuită cu un gard. Gardul delimita grădina unui om de a altuia, pentru că fiecare om îşi lucra grădina lui şi nu voia ca altul să-i culeagă roadele. Pe marginea drumului erau plantaţi pomi şi se găseau fântâni. Aceşti pomi nu erau împrejmuiţi cu gard, dar fuseseră plantaţi în faţa casei sau a grădinii de stăpânul acesteia. Erau ai lui, când fructele erau coapte le culegea. Dar dacă un trecător mergea pe drum şi culegea un fruct din pom nimeni nu îl considera hoţ. Pomii erau plantaţi pe marginea drumului şi drumul era al tuturor. Dacă găseai o nucă sau un măr căzute din pom, le puteai ridica fără frică. Dar nu aveai dreptul să scuturi pomul, să vii cu coşul şi să aduni tu roadele pomului din faţa casei altuia. Şi nici altul nu avea dreptul să strângă roadele pomului din faţa casei tale.
Dar aveai dreptul să mergi pe drum, să culegi câteva fructe din pomii de pe marginea acestuia pentru a-ţi potoli foamea, puteai bea apă din fântânile de pe marginea drumului. Puteai privi casele şi grădinile oamenilor, dar nu aveai dreptul să sari gardul acestora. Cel care sărea gardul era hoţ. Oamenii se fereau de hoţi, pentru că cel care sărea azi un gard, sărea mâine altul şi se făcea stăpân pe lucrul oamenilor care munciseră grădinile respective. Hoţul fura munca oamenilor. Oamenii nu şi-au făcut garduri pentru a-şi apăra casa de privirile altor oameni, ci pentru a-şi apăra munca de hoţi. Pentru că existau oameni care în loc să-şi muncească propria grădină încercau să ia din munca altora. Aceştia erau hoţii. Şi oamenii cinstiţi îşi apărau munca împrejmuindu-şi grădinile şi pedepsindu-i pe cei care săreau gardul. Un om care mergea pe drum, chiar străin, nu era considerat hoţ atâta timp cât nu sărea gardul. De aceea puteai să mergi pe drum, puteai culege câteva fructe de pe marginea drumului, puteai privi fără frică înşiruirea de case, curţi, grădini, lanuri şi livezi. Oamenii cinstiţi nu-şi ascundeau munca de privirea oamenilor cinstiţi; şi-o apărau doar de hoţi.
Dar, într-o zi a trecut pe drum un om ciudat. Mergea pe drum, putea să-şi astâmpere setea din fântânile de pe marginea drumului, putea lua câteva fructe de pe marginea drumului, putea privi la casele, curţile şi grădinile oamenilor, la munca lor. Dar din tot ce a văzut, lui i s-a întipărit în minte doar gardul. Nu înţelegea rostul gardului. A început să vorbească despre inutilitatea acestuia. Oamenii, în loc să facă garduri, ar face mai bine să sape locul ocupat de acestea şi să planteze flori. Gardul reprezintă o sfidare la adresa demnităţii umane. Oamenii sunt egali şi nu ar trebui să se ascundă în dosul gardurilor. „Nu pot suporta ideea că merg pe un drum şi pământul înşirat de o parte şi de alta a drumului e brăzdat de gardurile care sunt nişte răni ruşinoase pe faţa pământului” (Pablo Neruda — „Memorii”)
Gardurile au fost distruse. Pământul a devenit al tuturor. Cel care mai înainte se temea să sară gardul pentru că ar fi fost pedepsit, intra ziua în amiaza mare în grădinile înşirate pe marginea drumului. Îşi alegea ce era mai bun din munca stăpânului de altădată al grădinii, intra călcând peste straturi în grădina alăturată unde proceda la fel. Pentru ca oamenii să nu-l acuze că le fură munca, trebuia şi el să muncească. Dar cum nu ştia decât să fure, cum i se părea firesc să fure, a trebuit să găsească o cale prin care să ascundă faptul că e hoţ. A început să vorbească despre muncă, el, cel care nu muncise niciodată. A început să dea sfaturi celor care toată viaţa lor nu făcuseră altceva decât să muncească. Pentru el munca era un cuvânt magic care-i permitea să fure fără a putea fi pedepsit. Vorbea mereu despre muncă, despre bucuria de a munci, bucurie pe care el nu a cunoscut-o niciodată. Vorbea despre muncă preocupându-se să fure munca celor cărora le vorbea. Cu timpul a devenit puternic, s-a înconjurat de mulţi alţii asemenea lui, care nici unul nu putea să muncească pentru că dispreţuiau munca. Erau însă toţi înfricoşaţi de gândul că nu pot lua tot ştiind că cei care muncesc îşi opresc o parte din roadele grădinii.
Oamenii au devenit egali, pământul e al tuturor. Dar a unora e munca pământului, a celorlalţi roadele. Cei care muncesc nu au nevoie decât de o raţie de hrană care să le permită să trăiască pentru a munci…
Cei care muncesc nu mai au nevoie de grădini proprii, de curţi, de case. Pot fi cazaţi în barăci, de unde sunt duşi să muncească. Sunt hrăniţi, li se asigură condiţii de locuit, trebuie doar să muncească. Pentru cei care le asigură condiţiile respective.
Grădinile, curţile, casele de altădată au dispărut. Locul lor a fost luat de un imens ogor care aparţine tuturor. Unii îl muncesc, alţii adună roadele. Doar drumul a rămas acelaşi. Străbate ţara, dar pe marginea lui se înşiruiesc pomi rupţi, pentru că trecătorii rup crăci pentru a ajunge la câteva fructe verzi şi fântâni cu apă rea, năpădită de broaşte, pe care nu le îngrijeşte nimeni.
Oamenii merg pe drum doar pentru a ajunge la ogorul pe care trebuie să îl muncească.
Ogorul, ca şi drumul, este al tuturor. Cu deosebirea că unii muncesc ogorul şi ceilalţi primesc roadele. De aceea cei care muncesc ogorul nu trebuie să meargă pe ogor decât atunci când e de lucru. Au dreptul să meargă pe drumul care străbate ţara doar pentru a ajunge la ogorul pe care trebuie să îl muncească. Pentru că stăpânii se tem ca nu cumva să fie luate roadele de pe câmp şi orice om care trece pe drum fără a merge la muncă e suspect. Şi cei care merg la muncă sunt suspecţi căci pot încerca să ia din roadele câmpului, dar sunt supravegheaţi atunci când sunt pe câmp, pentru ca nici o fărâmă din recoltă să nu dispară.
Recolta are destinaţia ei, stăpânii ei. Am cunoscut drumul care străbătea ţara pe vremea când gardurile ce înconjurau curţile oamenilor nu fuseseră stricate. Treceam pe drum, vedeam oameni veseli care-şi munceau grădinile, îngrijeau fântânile şi pomii de pe marginea drumului. Ne dădeam bună ziua, după care eu îmi vedeam de drum, iar ei îşi continuau cu bucurie lucrul. Priveam înşiruirea de case, curţi, grădini, livezi de pe marginea drumului, vedeam oameni veseli, pomi îngrijiţi. Luam un măr sau două prune din unul din pomii de pe marginea drumului, beam o cană de apă curată din fântâna de lângă drum şi plecam bucuros mai departe.
Am cunoscut drumul în vremea stricării gardurilor. Oamenii care altădată erau veseli priveau cu teamă la trecători, deoarece mulţi dintre aceştia se abăteau din drum şi pătrundeau în grădini căutând să ia ce găsesc mai bun. Treceai pe drum, oamenii se uitau cu teamă la tine, dar dacă le dădeai bună ziua îţi răspundeau şi dacă aveai vreme îţi povesteau cu tristeţe despre dărâmarea gardurilor şi călcarea în picioare de către hoţi a grădinilor. Plecam gânditor mai departe, de la o zi la alta tot mai mulţi pomi erau mutilaţi pe marginea drumului, tot mai multe fântâni erau stricate.
Cunosc drumul de azi, când grădinile, curţile şi casele oamenilor au dispărut. Când toţi pomii de altă dată sunt rupţi şi toate fântânile sunt lipsite de cumpănă, iar apa lor e plină de broaşte. Merg pe drum, doar drumul e acelaşi şi privesc în jur. Oamenii care locuiau casele de altădată au dispărut odată cu ele şi drumul pare pustiu. Dar la un moment dat, pe drum apare o maşină. Din ea coboară câţiva oameni care se reped la mine. Le dau bună ziua, dar ei mă înjură. Ce caut pe drum? Ce caut pe drumul care străbate câmpul care nu mai e brăzdat de garduri, ci e împrejmuit de un gard lung cât lungimea graniţelor ţării?
Mă înjură, mă pălmuiesc, mă amendează. Să nu mai îndrăzneşti să te plimbi pe drumul ăsta! Plec acasă. Supărat. Ce rău le-am făcut mergând pe drum? De ce s-au purtat aşa cu mine?
Mersesem pe drumul care străbate ogorul pe care unii îl muncesc în vreme ce alţii folosesc roadele. Pe ogorul acesta nu există decât slugi şi stăpâni. Stăpânii nu muncesc, iar slugile au dreptul doar la muncă. Eu trecusem pe drum privind ogorul. Stăpânii m-au văzut trecând pe drum fără sapă. Şi cum ei, cu toţii, culeg fără să semene, au crezut că vreau să le fur roadele. M-au pălmuit şi mi-au spus să nu mai îndrăznesc să trec pe drumul acela fără treabă. Nu înţeleseseră că eu aveam treabă acolo. Priveam câmpul şi ei nu m-au lăsat să-l privesc. Nu m-au lăsat să merg pe drum.
Oamenii nu mai aveau dreptul să meargă pe drum. Dar eu cred că un om nu poate fi oprit să meargă pe drumul lui. Am început lupta împotriva celor care nu mă lasă să merg pe drum.
Sufletul oamenilor este asemenea drumului pe care merg. Pe vremea când gardurile mai existau fiecare om îşi îngrijea bucata lui de drum şi drumul în ansamblu era frumos. Oamenii mergeau pe drum spre casele, curţile şi grădinile lor.
Am cunoscut acest drum pe care mergeam bucuros în căutarea casei şi grădinii mele, care trebuiau să se afle şi ele undeva pe marginea drumului, iar pomii din faţa casei şi fântâna de pe marginea drumului pe care eu trebuia să le îngrijesc, urmau să înfrumuseţeze bucata mea de drum din drumul care străbate ţara. Asemeni celor mulţi care înfrumuseţau ţara cu grădinile lor, mergeam pe drumul care era al tuturor, dar care ducea spre casa fiecăruia.
Ai venit şi ai făcut război cu oamenii care îşi lucrau grădinile înşirate pe marginea drumului. Ai distrus gardurile, au dispărut pomii înfloriţi de pe marginea drumului, s-a stricat apa din fântâni. Doar drumul a rămas. Inevitabil.
Oamenii merg pe drumul care nu mai duce spre grădinile de altădată. Vechiul drum a fost înlocuit de un drum urât pe care merg datorită ţie. Merg fără să ştie încotro merg. Şi sufletul lor este asemenea drumului pe care tu îi mâni. A dispărut bucuria, locul ei fiind luat de supărare. Oamenii care înainte erau buni se înrăiesc mergând pe noul drum, sufletele lor devin fântâni cu apă rea, pentru că nu le îngrijeşte nimeni.
M-ai pălmuit pentru că mergeam pe drumul ce străbate câmpul care acum e al tău. M-ai pălmuit pentru că m-ai văzut bucuros. Pe drumul care străbate azi câmpul doar tu ai dreptul la bucurie! Ceilalţi trebuie să meargă cu capul plecat, flămânzi pe drumul care străbate ogorul tău.
Foamea lor e pentru tine garanţia faptului că vor merge la muncă pe moşiile tale. Te temi să-i vezi cu burta plină pentru că un om sătul începe să se gândească şi la altceva decât la mâncare, pentru că ştii că foamea din burţile lor goale face să crească foametea din sufletele lor. Ştii că sufletele lor sunt goale, tu le-ai golit şi te străduieşti să le abaţi atenţia de la acest lucru. Ai avut grijă ca oamenii să uite sensul drumului pe care mergeau înainte de stricarea gardurilor. Le-ai oferit un drum nou, li l-ai impus, dar acest drum nu are sens.
Oamenii merg flămânzi şi goi pe drumul acesta urât, străjuit de pomi rupţi şi uscaţi şi de fântâni cu apă rea, pentru că tu le-ai şters din memorie sensul drumului de dinaintea venirii tale.
Mergeam pe drumul care ducea spre casa şi grădina mea. Oamenii care merg azi pe drumul batjocorit de tine îşi îngrijeau grădinile lor, pomii şi fântânile din faţa caselor, înfrumuseţând astfel drumul care era al tuturor. Ce rost avea ca eu să le fi vorbit acelor oameni despre frumuseţea drumului care străbate ţara? Frumuseţea acelui drum era în ei şi nu era nevoie ca eu să le spun lucrul acesta. O simţeau cu toţii. Am simţit-o şi eu pe acel drum pe care oamenii se bucurau dacă întâlneau un trecător cu care să poată vorbi despre bucata lor de drum. Toţi aceşti oameni ştiau, sau dacă nu ştiau simţeau cel puţin, că suma bucăţilor lor de drum formează drumul care străbate ţara. Dar grădinile au dispărut. Au dispărut grădinile şi din roadele grădinilor noastre se hrăneşte Frica şi Foamea care ne-au devenit stăpâni. Frica şi Foamea care au luat în stăpânire toată ţara, pentru ca oamenii să uite că era o vreme când îşi îngrijeau singuri grădinile şi drumul. Frica şi Foamea ne călăuzesc pe noul drum care străbate ţara. Drum pe care bucuria e interzisă.
Dar eu nu pot uita drumul de altădată, drum pe care bucuria era a tuturor.
Am fost pălmuit pentru că am îndrăznit să merg bucuros pe drumul meu. Pentru că am îndrăznit să cred că bucuria de a merge pe drum nu e monopolul cuiva. M-au pălmuit crezând că frica e mai puternică decât dorinţa de a merge bucuros pe drumul care străbate ţara. Dar nici Frica şi nici Foamea nu au reuşit să mă facă să uit că exista un drum pe care bucuria era regula. Dorinţa de a ajunge pe acel drum pe care oameni veseli îşi lucrează grădinile şi îşi îngrijesc pomii şi fântânile de pe marginea drumului e mai puternică decât Frica şi Foamea ce apasă asupra tuturor.
Cei care au distrus gardurile şi au devastat grădinile luând în stăpânire toată ţara au făcut război cu oamenii, armele lor fiind Foamea şi Frica. Au crezut că Foamea şi Frica pot fi mai puternice decât dorinţa de a-ţi îngriji casa, grădina, pomii şi fântâna de pe marginea ta de drum care făcea parte din drumul ce străbate ţara.
Au distrus gardurile, au devastat grădinile, au rupt pomii, au stricat fântânile, dar dorinţa a rămas. Frica nu poate ucide speranţa din inimile tuturor. O poate ucide în inimile multora, dar nu în inimile tuturor.
Eu sunt o dovadă a faptului că Frica nu poate ucide Speranţa. Pentru că nu pot înceta să sper că oamenii îşi vor regăsi drumul pe care bucuria e regula.
De aceea am hotărât să fac război cu cei care m-au pălmuit. Am hotărât să lupt împotriva Fricii. Caut să merg pe drumul meu. Acum nu pot fi bucuros, dar Frica nu mă poate împiedica să fiu demn, nu mă poate împiedica să o privesc în faţă. Frica se teme de mine pentru că am acceptat lupta aceasta. Se teme ca nu cumva oamenii pe care îi stăpâneşte să scape de sub stăpânirea ei şi să pornească lupta pentru recâştigarea drumului pierdut.
Dorinţa de a-şi îngriji bucata de drum ce face parte din drumul ce străbate ţara e înăbuşită în sufletele oamenilor de către Foamete şi Frică, dar credinţa în drumul care trebuie să străbată ţara poate învinge.
Abia când oamenii vor învinge Foametea şi Frica vor câştiga dreptul de a merge bucuroşi pe drumul care străbate ţara…
*
„Dictatura a căzut, poporul român a învins!”, dar sufletele oamenilor au rămas rănite, fântâni cu apă rea, maidane năpădite de buruieni şi gunoaie. Frica şi Foametea care stăpânesc sufletele oamenilor nu au fost învinse.