ACUM.TV

John Hunter puts all the problems of the world on a 4’x5′ plywood board — and lets his 4th-graders solve them. At TED2011, he explains how his World Peace Game engages schoolkids, and why the complex lessons it teaches — spontaneous, and always surprising — go further than classroom lectures can.

Sunt foarte norocos să fiu aici. Mă simt atât de norocos. Sunt foarte impresionat de amabilitatea cu care am fost întâmpinat. Am sunat-o pe soţia mea Leslie, şi am zis: Sunt atât de mulți oameni buni încercând să facă atât de mult bine. E ca și când am aterizat într-o colonie de îngeri.” Cu adevărat simt astfel. Dar să revin la subiect — văd ceasul alergând.

Sunt profesor într-o şcoală publică, şi doresc să împărtăşesc o poveste despre directoarea mea. Numele ei este Pam Moran în Albemarle County, Virginia, la poalele munţilor Blue Ridge. E o directoare care iubește tehnologia. Foloseşte table Smart, bloguri, Twitter, Facebook, şi face tot felul de lucruri hig-tech. E un lider în tehnologie, un lider în instruire. Dar în biroul ei există o masă veche de lemn, masă de bucătărie — șubredă, cu vopseaua verde exfoliată. Şi i-am spus: Pam eşti aşa o persoană modernă. De ce ții masa asta veche în biroul tău?

Şi ea mi-a spus: „Am crescut în sud-vestul Virginiei, în Virginia rurală cu mine de cărbuni şi ferme, şi masa asta era în bucătăria bunicului meu. Când veneam de la joacă, el venea de la arat şi de la muncă şi stăteam în jurul mesei în fiecare seară. Copil fiind, am auzit atât de multe învățăminte şi atât de multă profunzime şi înţelepciune în jurul acestei mese, încât am început s-o numesc masa înţelepciunii. Şi când el a murit am luat masa şi am adus-o în biroul meu, Îmi amintește de el. Îmi aminteşte de ce se întâmplă uneori într-un spaţiu gol” Proiectul despre care vă voi spune se numeşte Jocul de-a Pacea Lumii şi în esenţă e un loc gol. Îmi place să mă gândesc la el ca la o masă a înţelepciunii secolului 21.

Totul a început în 1977. Eram tânăr, intrasem la facultate dar abandonasem temporar şi părinţii mei erau foarte răbdători, dar eu făceam sejururi intermitente în India într-o căutare mistică. Îmi amintesc ultima oară când am venit din India– într-o robă albă, largă, cu barba lungă şi ochelarii John Lennon i-am spus tatălui meu: „Tată, cred că am găsit iluminarea spirituală” El a spus: „Ei bine, mai e ceva ce trebuie să găseşti” am spus: „Ce anume, tată?” >>”Un loc de muncă” (Râsete) Și s-au rugat de mine să iau o diplomă în ceva. Aşa că am obținut o diplomă şi s-a nimerit să fie în educaţie. Era un program educaţional experimental. Ar fi putut fi stomatologie, dar cuvântul experimental era inclus şi asta m-a convins.

Şi am mers la un interviu la şcoala publică Richmond în Virginia, capitala statului, mi-am cumpărat un costum în 3 piese — concesia mea pentru convenţie am păstrat barba lungă, părul afro şi pantofii de plută –era în anii ’70– am intrat, m-am aşezat şi am avut interviul. Cred că erau disperaţi după profesori pentru că supraveghetoarea, pe nume Anna Aro, a spus că mă angajează pentru a educa elevii dotaţi. Şi am fost aşa de şocat, aşa de uimit, m-am ridicat şi am spus: „Ei bine, mulţumesc, dar ce trebuie să fac?” (Râsete) Educaţia elevilor dotaţi nu demarase încă. Nu existau materiale sau antecedente de care să te folosești. şi am spus: „Ce trebuie să fac?” Şi răspunsul ei m-a şocat. M-a uluit. Răspunsul ei a stabilit tiparul întregii mele cariere ulterioare. A spus: „Tu ce vrei să faci?” Şi această întrebare a limpezit spaţiul. Nu era niciun program, niciun manual de urmat, niciun standard în educația elevilor dotaţi în direcția asta. Şi ea a limpezit spaţiul în așa fel încât de atunci m-am străduit și eu să limpezesc spaţiul pentru elevii mei, un spaţiu gol, în care să poată crea, în care să-și găsească sensul propriei lor înţelegeri.

Deci asta s-a întâmplat în 1978 şi am predat mulţi ani după aceea, când un prieten mi-a făcut cunoştinţă cu tânăr regizor. Numele lui este Chris Farina. Chris Farina e azi prezent aici pe cheltuiala lui. Chris, vrei să te ridici şi să-i laşi să te vadă — un tânăr regizor vizionar care a făcut un film. (Aplauze) Acest film se numeşte „Pacea lumii şi alte realizări ale clasei a 4-a” El mi-a propus filmul — e un titlu minunat. El mi-a propus filmul şi am spus: „Mda, poate va apărea la televiziunea locală, şi ne vom putea saluta prietenii”. Dar filmul a ajuns şi în alte locuri Acum e încă în datorii, dar Chris a reuşit, prin propriul sacrificiu să monteze acest film. Deci am făcut un film şi s-a dovedit mai mult decât o poveste despre mine, mai mult decât o poveste despre un profesor. E o poveste mărturie despre predare şi profesori. E minunat.

Ciudat e că atunci când privesc filmul– am nefireasca senzaţie de a vedea — de-a mă vedea pe mine însumi dispărând literalmente. Ce vedeam erau profesorii mei apărând prin mine. L-am văzut pe profesorul meu de geometrie din liceu, dl Rucell cu zâmbetul lui crispat sub mustaţa răsucită. E zâmbetul pe care-l abordez — e zâmbetul lui. Am văzut ochii fulgerători ai Janei Polo şi nu fulgerau de mânie străluceau de iubire, de intensă iubire pentru elevii ei. Am și eu genul ăsta de sclipire uneori. Şi am văzut-o pe dra Ethel J. Banks care purta perle şi tocuri în şcoala primară în fiecare zi. Avea privirea aceea a profesorului de şcoală veche. Știţi privirea. (Râsete) „Şi nici măcar nu vorbesc cu voi cei din spate, pentru că am ochi și la spate” (Râsete) Ştiţi genul acela de profesor? Eu n-am folosit privirea aceea prea des, dar o am în repertoriu. Şi Miss Banks era acolo ca un mentor pentru mine.

Şi apoi i-am văzut pe părinţii mei, primii mei profesori. Tatăl meu, foarte inventiv, gânditor spaţial. Acela e fratele meu Malcom, în dreapta. Şi mama mea care mi-a fost învăţătoare în clasa a 4-a în şcolile segregate din Virginia, care a fost inspiraţia mea. Şi într-adevăr, simt ca şi cum, atunci când văd filmul — am gestul pe care îl făcea ea — Simt ca şi cum sunt o continuare a gestului ei. Sunt unul din gesturile ei de predare. Şi frumos a fost că, am ajuns să-i predau fiicei mele Madeline în şcoala elementară. Şi deci acest gest al mamei mele se perpetuează prin multe generaţii. E un sentiment uimitor de-a avea această descendenţă. Sunt aici, stând pe umerii multor înaintași. Nu sunt singur aici. Sunt mulţi oameni pe această scenă acum.

Aşadar, acest joc de-a Pacea Lumii despre care vreau să vă spun — A început aşa: un simplu placaj de 1,5 m / 2 m într-o şcoală urbană, 1978. Cream o lecţie pentru elevi despre Africa. Am pus toate problemele lumii acolo, şi am hotărât să-i las pe ei să le rezolve. N-am vrut să ţin o prelegere sau să le dau cărți de citit. Am vrut ca ei să se cufunde şi să resimtă învăţarea prin trupurile lor. Şi m-am gândit, ei bine, le place să se joace. Voi face ceva — nu am spus interactiv. N-aveam termenul acesta în 1978 — dar ceva interactiv. Şi astfel am făcut jocul, şi de atunci a evoluat la o structură de 1.5 m/1.5 m/ 1.5 m din plexiglass. Are 4 straturi de plexiglas.

Există un strat în afara spaţiului cu găuri negre şi sateliţi şi sateliţi de cercetare şi exploatare de asteroizi. Există un nivel aerian şi spaţial cu nori mari din puf de bumbac pe care-i mutăm împrejur, spaţii aeriene teritoriale şi forţe aeriene, un nivel al solului și al mării cu mii de piese de joc pe el — chiar şi un nivel subacvatic cu submarine şi mine subacvatice. Există 4 ţări pe toată tabla. Copiii inventează numele ţărilor — unele sunt bogate, altele sărace. Au diferite bunuri comerciale şi militare. Fiecare ţară are un cabinet. Există un prim-ministru, un secretar de stat, un ministru al apărării şi un CFO sau comandant executiv. Eu aleg primul ministru pe baza relaţiei mele cu ei. Le ofer o slujbă, o pot refuza, şi apoi ei îşi aleg propriul cabinet. Există o Bancă Mondială, comercianţi de armament şi Naţiunile Unite. Există şi o zeiţă a vremii care controlează o piaţă de valori aleatoare şi o vreme aleatoare.

(Râsete)

Asta nu e tot. Există un document de criză de 13 pagini cu 50 de probleme interconectate. Aşa că, dacă un aspect se schimbă, tot restul se schimbă. Îi arunc în această matrice complexă şi ei au încredere în mine fiindcă avem o relaţie profundă şi bogată. Şi astfel în toate aceste situații de criză avem tensiuni etnice şi ale minorităţilor, avem deversări chimice şi nucleare, proliferare nucleară. Există deversări de petrol, dezastre ale mediului, dispute asupra dreptului la apă, republici separatiste, foamete, specii ameninţate şi încălzire globală. Dacă Al Gore e aici, vi-i trimit pe elevii mei de clasa 4-a de la şcolile AgnorHurt şi Venable pentru că ei au rezolvat încălzirea globală într-o săptămână. (Râsete) (Aplauze) Şi au făcut-o repetat.

(Râsete)

Şi am în joc și un sabotor — un copil — de obicei un buclucaș — şi buclucaşul meu intră în acţiune pentru că, la suprafaţă, încearcă să salveze lumea şi poziţia lui în joc. dar în realitate încearcă să submineze tot jocul. Şi o face în secret prin dezinformare, ambiguităţi şi lucruri irelevante, încercând să oblige pe toată lumea să gândească mai profund. Sabotorul este acolo. Am citit de asemenea din „Arta războiului” lui Sun Tzu. Copiii de-a 4-a înțeleg — la 9 ani– şi o folosesc pentru a înţelege cum să nu urmeze. La început aleg căile spre putere şi distrugere, calea spre război. Apoi învaţă să ignore reacţiile pe termen scurt şi gândirea impulsivă, şi să gândească pe termen lung, mai eficient.

Steward Brand e aici, una din ideile de joc a venit de la el cu un articol ‘Coevoluția Trimestrială’ asupra forţei păcii. Şi în joc, uneori elevii formează o forţă a păcii. Eu doar mă uit la ceas. Doar clarific. Doar facilitez. Elevii conduc jocul. Oricum n-am nicio şansă să modific vreun regulament odată ce au început jocul. Aşa că doar împărtăşesc cu voi.

(Video) Băiat: Jocul de-a Pacea Lumii e serios. De fapt, învățăm cum să avem grijă de lume. Vedeţi, dl Hunter face asta fiindcă el recunoaște că generația lui a cam încâlcit multe şi încearcă să ne spună cum să rezolvăm aceste probleme.

John Hunter: Eu le ofer — (Aplauze) De fapt, nu le pot spune nimic, fiindcă nu ştiu răspunsul. Şi recunosc adevărul în faţa lor: Nu ştiu. Şi pentru că eu nu ştiu, trebuie ei să se zbată să găsească răspunsul. Şi îmi cer scuze în același timp. Spun: Îmi pare rău copii, dar adevărul e că v-am lăsat lumea într-o stare atât de tristă şi teribilă, dar sperăm ca voi s-o puteţi repara pentru noi şi poate acest joc vă va învăţa cum s-o faceţi”. Sunt scuze sincere, şi ei le iau foarte serios.

Acum poate vă întrebaţi cum arată toată complexitatea asta. Ei bine, când începem jocul, asta e ce vedeţi.

(Video): JH: În regulă, pornim acum negocierile. Start. (Sporovăială)

JH: Întrebarea mea pentru voi e: Cine e responsabilul acestei clase? E o întrebare serioasă: Cine e cu adevărat responsabil? Am învăţat să cedez controlul clasei elevilor mei, cu timpul. Este o încredere, o înţelegere şi o dedicare către un ideal în care pur şi simplu nu trebuie să fac ceea ce credeam că trebuie să fac ca profesor debutant: să controlez fiecare conversaţie şi răspuns din clasă. E imposibil. Înţelepciunea lor colectivă e mult mai mare decât a mea, şi le recunosc asta deschis. Deci voi împărtăşi cu voi pe scurt câteva istorioare despre unele lucruri magice care s-au întâmplat.

În jocul acesta aveam o fetiţă, şi ea era ministrul apărării a celei mai sărace naţiuni. Şi ministrul apărării — avea tancuri şi forţe aeriene, ș.a.m.d. Şi ea era aproape de o țară vecină foarte bogată în petrol. Fără provocări, dintr-odată a atacat, contrar ordinelor primului ministru, terenurile petroliere ale vecinului. A mărşăluit în rezervele petroliere le-a înconjurat, fără să tragă niciun foc, le-a asigurat şi le-a capturat. Şi vecinul acela era incapabil să conducă vreo operaţiune militară fiindcă rezervele de combustibil erau toate blocate.

Am fost toţi supăraţi pe ea: „De ce faci asta? Ăsta e Jocul de-a Pacea Lumii. Ce-ai pățit?” (Râsete) Era o fetiţă şi la 9 ani şi-a păstrat piesele şi a spus: „Ştiu ce fac” Prietenei ei i-a spus asta. Era o disensiune acolo. Şi am învăţat din asta că nu prea e bine să te împotrivești cu o fetiţă de 9 ani cu tancuri. (Râsete) Sunt cei mai duri oponenţi. Eram foarte supăraţi. Am crezut că eșuasem ca profesor. De ce ar face asta?

Dar am aflat după câteva zile de joc. Există runde în care permitem unei echipe să negocieze — de fapt, există o perioadă de negocieri pentru fiecare echipă, fiecărei echipe îi vine rândul, succesiv, în ordine, astfel încât fiecare rundă e o zi de joc. Deci, câteva zile mai târziu a ieşit la iveală că această ţară mare planifica o ofensivă militară pentru a domina întreaga lume. Dacă ar fi avut rezervele de combustibil, ar fi făcut-o. Ea a prevăzut vectorii, orientarea şi intenţiile mult înaintea noastră şi a înţeles ce avea să se întâmple şi a luat o decizie filozofică atacând într-un joc al păcii.

A inițiat un mic război pentru a îndepărta un război mai mare aşa că ne-am oprit şi am avut o discuţie filozofică să stabilim dacă a fost drept, drept condiţionat sau n-a fost drept. Astea sunt tiparele de gândire și situațiile în care îi punem. N-aş fi putut să proiectez asta prin predare. A apărut spontan prin înţelepciunea lor colectivă.

(Aplauze)

Alt exemplu, alt lucru minunat care s-a întâmplat. Avem o scrisoare în joc. Dacă eşti comandant militar şi porţi război și pierzi soldații de plastic de pe planşă, trebuie să scrii o scrisoare. Trebuie să scrii o scrisoare părinţilor lor — părinţilor fictivi ai trupelor fictive — explicând ce s-a întâmplat şi transmițând condoleanţe. Aşa că te gândeşti un pic mai mult înainte de-a intra în luptă. Şi deci a apărut următoarea situaţie — vara trecută de fapt, la Agnor-Hurt în Albemarle County — Unul din comandanţii noştri militari s-a ridicat să citească scrisoarea aceea iar unul din copii a spus: „Dl Hunter, Să rugăm — e un părinte aici”. Era un părinte în vizită în ziua aia, stătea în spatele clasei. „S-o rugăm pe mama aceea să citească scrisoarea. Va fi mai real dacă o citeşte ea”. Aşa am făcut, am rugat-o şi ea a luat în joacă scrisoarea. „Sigur.” A început să citească. A citit o frază. A citit două. La a treia frază era cu ochii în lacrimi. Eu eram cu ochii în lacrimi. Toți au înţeles că atunci când pierdem pe cineva, învingătorii nu strălucesc. Cu toţii pierdem. A fost o întâmplare uluitoare şi o înţelegere uluitoare.

Vă voi arăta ce a spus prietenul meu David despe asta. El a participat la multe lupte.

(Video) David: Ajunge câţi oameni am atacat. Vreau să spun, am fost norocoşi de cele mai multe ori. Dar acum mă simt chiar ciudat, pentru că înțeleg ce a spus Sun Tzu odată. Într-una din săptămâni a spus, „Cei care merg la luptă şi câştigă vor dori să meargă înapoi, iar cei care pierd în luptă vor dori să meargă înapoi să câştige”. Şi deci am câştigat lupte, deci mă voi întoarce în lupte, mai multe lupte. Şi cred că e cam ciudat să trăieşti ceea ce a spus Sun Tzu.

JH: Mă trec fiorii de câte ori văd asta. Ăsta e genul de implicare pe care-l doreşti. Nu pot proiecta, nu pot planifica, şi nici măcar nu pot testa asta. Dar este o autoevaluare evidentă. Ştim că e o evaluare autentică a învăţării. Avem o mulţime de date, dar cred că uneori mergem dincolo de date cu adevărul real a ceea ce se întâmplă.

Voi împărtăşi o a 3-a poveste. Aceasta e legată prietenul meu Brennan. Jucam jocul într-o sesiune, după şcoală, de multe săptămâni, cam 7 săptămâni, şi în esenţă rezolvasem cam toate cele 50 de crize centralizate. Dar ca jocul să fie câştigat, toate cele 50 de probleme trebuie rezolvate iar valoarea fiecărui bun al ţării trebuie să crească peste punctul său de plecare. Unele sunt sărace, alte bogate. Sunt milioane. Preşedintele băncii era un elev din clasa 3-a. El a spus: „Câte zerouri sunt într-un trilion? Trebuie să calculez asta imediat.” El stabilea politica fiscală în jocul acela pentru jucătorii de liceu care jucau cu el.

Spre sfârșit, echipa cea mai săracă devenise şi mai săracă. Nu aveau nici o șansă să câştige. Şi ne apropiam de ora 4, timpul nostru limită — mai rămăsese un minut — şi disperarea plutea în încăpere. Mă gândeam, eșuez ca profesor. Ar fi trebuit să fac astfel încât ei să poată câştiga. N-ar fi trebuit să dea greş în felul ăsta. Nu mi-am atins scopul. Mă simţeam trist şi descurajat. Şi dintr-odată, Brennan a păşit spre scaunul meu, a luat clopoţelul, clopoţelul cu care eu semnalez o schimbare sau o reîntrunire a cabinetelor, a fugit înapoi la locul lui și a sunat clopoţelul. Toți au fugit la locurile lor, erau ţipete, erau strigăte, își fluturau dosarele. Ei primesc aceste dosare pline de documente secrete. Gesticulau, alergau peste tot. Nu înțelegeam ce făceau. Pierdusem controlul clasei. Dacă intra directorul, eram concediat. Părinţii se uitau pe ferestre.

Şi Brennan fuge la locul lui. Toți fug înapoi la locuri. Sună din nou clopoţelul. Spune: „Avem”– mai erau 12 secunde rămase pe ceas — „avem toate fondurile naţiunilor grupate împreună. Cu totul avem 600 de miliarde de dolari. Le vom oferi ca donaţie acestei ţări sărace. Dacă acceptați, asta va ridica valoarea bunurilor lor şi putem câştiga jocul. Acceptaţi? ” Şi mai erau 3 secunde rămase pe ceas. Toată lumea se uită la primul ministru al acestei ţări, şi el spune: „Da.” Şi jocul este câştigat. Compasiune spontană care nu poate fi planificată, neaşteptată şi imprevizibilă.

Fiecare joc pe care-l jucăm e diferit. Unele jocuri implică mai multe probleme sociale, unele mai mult probleme economice. Unele jocuri sunt mai mult despre război. Dar nu încerc să-i privez de opțiunea reală de-a face greșeli. Le permit să meargă acolo şi, prin proprie experienţă să înveţe într-un mod nesângeros cum să nu facă ce consideră că e un lucru rău. Şi descoperă ce e drept în felul lor, cu forțe proprii. Şi astfel, în acest joc, am învăţat atât de mult din el, dar aş spune că şi numai dacă ar rămâne cu capacitatea de-a gândi critic sau de-a gândi creativ din acest joc şi ar fi un câștig pentru lume, ar putea să ne salveze pe toţi. Numai dacă.

Şi în numle tuturor profesorilor mei pe umerii cărora stau, Vă mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumesc.

(Aplauze)

Acest articol a fost publicat marți, 23 iulie 2013 la rubrica TV.ACUM.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.