De la o vreme
Ne dezbrăcăm de amintiri
În fiecare zi.
Nu ştiu dacă e bine, sau rău.
O fi vre-un semn, e o trecere?
Degetele nu te mai simt la fel ca ieri.
Îmi pipăi obrazul.
Simt o barbă străină; mai rea.
Ochii îmi lăcrimează altfel,
Iar ridurile de pe frunte s-au unit
În râuri gata să se reverse.
Ne pierdem în mulţime.
Nu ne mai putem recunoaşte.
Mi-e dor de mine, cel de atunci.
Mi-e dor de tine, cea de altădată;
De încruntările tale, de zâmbetul tău.
De la o vreme
Ne dezbrăcăm de amintiri
În fiecare zi.
Draga domnule DAN DAVID,
De data asta, dupa parerea mea, te-ai intrecut pe tine insuti… Sinceritatea si desavarsita putere de a transmite poemul in minimum de cuvinte sunt mult mai mult decat convingatoare… patrund pana’n maduva oaselor…
Multumesc pentru vizita, Maestre.
Dan David,
Si eu te consider Maestru. Ai un talent exceptional de a pune in fata noastra o oglinda in care cotidianul se vede altfel. Nu ne recunoastem in oglinzile tale, dar suntem mai interesanti, mai profunzi, gandim pentru o secunda la miracolul vietii, la frumusetea clipelor care trec neobservate. As zice, ai darul de a ne aseza in fata unei imagini proprii, in viteza pe o trotineta.