De la o vreme trăim într-un proustianism trist în încercările de a regăsi un ceva ce nu mai există.
Dacă autorul paginilor În căutarea timpului pierdut retrăieşte secvenţe doar prin degustarea aceloraşi mici prăjiturele – neschimbate pentru mulţi dintre noi, produsele – drum introspectiv nu mai sunt la fel.
Astăzi ar fi fost ziua onomastică a unuia dintre bunici.
Nu pot să spun decât că era un ţăran simplu. Nu a avut niciodată ceas şi nici curent electric în casă. Îşi potrivea timpul şi viaţă după pomi, plante, flori şi recoltele reduse din jurul casei, mai ales după colectivizare.
Avea pomii cei mai frumoşi din sat, avea via pe coastă. O lucra din greu, însă ştia că acolo soarele mângâie tot timpul. Nimeni nu ar fi ales acel lot, însă îi râvneau roadele.
Bunicul meu, Ilie, s-a născut ţăran şi a murit ţăran ca şi alte milioane de pălmaşi.
Astăzi, în lumina jucăriilor digitale, nu mai e timp pentru pământuri roditoare, nu se mai sădesc arbori. S-au tăiat cu miile pentru a fi vânduţi ca păleţi de împachetare la preţuri reduse, ca apoi să fie revalorificaţi mai departe într-un crescendo al averilor exportatorilor.
Astăzi se sărbătoreşte numele Sfântului Ilie, ocrotitorul recoltelor.
Îmi amintesc de supărarea bunicului când un nuc enorm şi plin de rod s-a uscat în picioare.
Un vecin pizmaş l-a decojit, i-a turnat petrol ori apă sărată la rădăcina. Bunicul a ales calea judecătoriei, mergea pe jos la oraş, la tribunal, nu s-a lăsat.
Nu uit întristarea din ochii lui ori de câte ori trecea pe lângă trunchiul rămas în pământ şi amputat de coroana, de aromă înţepătoare a nucilor verzi.
S-a stins ca şi pomii.
Un pământ generos, prost administrat de către câţiva bişniţari, nu ne mai oferă plăcerea unei naturi statice cu fructe. Unde sunt adevăraţii ţărani ?
Cei ce se îmbracă în costume populare şi se plimbă prin Muzeul Satului, în mod negreşit, nu. Adevăraţii bunici nu mai au copaci să se ascundă ca nişte adevăraţi luptători muţi, învinşi.
