Ipocrizia galopantă e o formă de a dota cititorul cu un soi de prăjină pentru a nu ajunge la nasul criticului, de obicei european sau, și mai catolic decât el, cel român, fără de care nu se mișcă nimic în cultura mondială. Strîmbatul din nas, unul superior desigur, face parte din panoplia culturală a intelectualului autohton de sorginte mai mult sau mai puțin protocronică și asezonează savant zeama acră a judecăților de valoare pe care ne-o servește pe post de supă fină din apropouri luate de la bibliotecă.
Duminică 7 martie a fost gala decernării premiilor pentru filmele anului 2009 de către Academia Americană de Film, supranumită gala Oscarurilor. Nimic nou, nici măcar unele polițe plătite la vedere sau pur și simplu nici măcar n-au lipsit deciziile discutabile. De-a lungul vremii au fost capodopere văduvite de statuetă, unii care au primit recunoaștere tîrziu și nume sau titluri de care nu se mai știe nimic acum în ciuda premierii. Fiind un soi de juriu format și din oameni care lucrează-n domeniu, dar care n-au habar de estetică, e normal să se întîmple așa. Uneori e păcat și-ți vine să muști, alteori o nimeresc și te bucuri. Pentru mine primirea unui Oscar nu e un argument decît pentru a ști în ce an au brodit-o. Totuși mă uit la gală cînd pot pentru că e interesant ca spectacol uneori și-mi place să văd o breaslă măcar aparent unită, în care a fi civilizat înseamnă să ai umor, chiar unul de bună calitate.
Anul acesta nu am avut ceva spectaculos de văzut și nici perechea Steve Martin & Alec Baldwin nu au fost geniali. Pe scurt a fost o ediție cenușie, dar la anul mă voi uita din nou pentru că sunt curios. Cititnd în schimb cronici românești constat aceeași aroganță și același stil din care aflăm că americanii sunt proști și inculți. Pentru cine nu știe cum arată o bibliotecă publică în Boston sau cum sunt acolo librăriile Barnes&Nobles o fi vreo mare șmecherie să bată cîmpii, dar din păcate pentru publicul neștiutor nu stă nimeni să facă diferența între cum e la noi și cum e la ei. Cine a văzut jalnica prestație a cinematografiei românești de mai ieri, tot o ”gală” de premii poate să-și dea seama de diferențele notabile.
În primul rînd am remarcat lipsa noastră de interes. O sală pe jumate goală. Un public plictisit și ațos. Premii date cam la toată lumea. De ce? Pentru că n-avem bani. E adevărat, dar nici bunăvoință n-avem.
Nu mor de plăcere să privesc covorul roșu din față lui Kodak Theatre, dar nu cred că a veni îmbrăcat precum te duci la piață e un mod de a sărbători. Nu e vorba aici de un stil vestimentar, ci de o decență, care poate face parte din spectacol. Ne plîngem că românii nu se uită la filme românești, că nimeni nu sponsorizează, că actele culturale sunt ignorate. Nici pe departe nu sunt singurele cauze ale stării de facto. De fapt nu avem capacitatea de a prelua lucrurile bune, suntem suficienți și superiori, iar organizarea constă de cele mai multe ori în a da cîteva telefoane. Mă uitam la televizor și aveam impresia că e o întrunire la care puținii veniți au fost strînși cu de-a sila.
Mai gravă în povestea asta e lipsa de ponderație în a-i înjura pe alții. BAFTA a dat cam aceleași premii cu mici sau mari excepții. Nimeni n-a urlat. Dacă e Oscar, e de bonton să fii critic și acru. De ce? Festivalurile europene au mari probleme de credibilitate pentru că afișează un antiamericanism desuet. Nu orice e american e prost și nici invers. Jurizarea estetică s-a transformat în una politică, dar tipărirea unei statuete pe afișul unui film aduce în continuare bani. Și o fac toți, deși strîmbă din nas.
Și la urma urmei, domnilor critici, dacă tot nu vă place de Oscarul, de ce vă uitați și comentați gala an de an?