Fie şi ultima, dar totuşi
speranţa moare, strivită
călcată-n picioare
cu ţintele prejudecăţilor
sfărâmată, zidită
printre pietrele neîncrederii
ale spaimelor, ale trecutului
cu tot ce n-a putut să mai fie
uitat, iertat, risipit
purificat în alcoolurile clipei
de-acum, de lumina firavă
încă a zilei de mâine…
*
Vine o vreme când urcuşul
încrâncenat către ceea ce crezi
că se mai poate-atinge,
că se mai poate
îmbrăţişa, ori face al tău
îţi destramă puterile
în acidul-otravă al iluziei
zdrobindu-ţi unghiile, degetele
pumnii, până la cea din urmă
ireversibilă rostogolire
către prăpastia imposibilă
a tuturor posibilităţilor.
*
Dar înaintea speranţei,
vestindu-i agonia
îşi dă iubirea, înfrântă
cea de pe urmă suflare…
