Au trecut deja peste două decenii de la căderea totalitarismului comunist cu toate neajunsurile acestuia. Am fost acceptaţi în Europa.
Există progrese indiscutabile, nu ne putem întoarce la vremuri, pentru unii, nostalgice.
Există însă şi multe eşecuri.
Se încearcă, de către cel mai infim jurnalist până la trusturi de mass media consacrate, analize, dezbateri şi critici. Vina începe cu marşul caprei altuia şi cu aruncarea continuă a pisicilor peste gardul vecinilor. Foarte puţini dezvoltă soluţii, programe, rezolvări concrete.
Ca descendent din familii de ţărani, oameni simpli deprinşi cu animalele, cu ceasornicul grădinii, nu prea reuşesc să găsesc rezolvarea problemelor noastre numai în tratate, oricât de avansate ar fi ele.
Vorbesc cu puţinele rude mai în vârstă încă în viaţă, ce trăiesc la ţară şi se întreţin cu o subzistenţă a grădinii din jurul casei, cu loturile muncite din greu.
M-a fascinat mereu creşterea şi ajungerea în rod a pomilor, a tomatelor. Sună patetic să ieşi dimineaţa în grădină şi să vorbeşti cu firavele făpturi împinse de clorofilă către soare.
Adesea în vizitele mele acasă am adus seminţe din ţările pe unde am umblat. De la roşii la fasole neagră am, îmbogăţit grădina şi m-am delectat alături de părinţi de recoltele în miniatură, experimentale.
La ultima trecere pe acasă am însămânţat nişte ierburi: busuioc vietnamez, coriandru, spanac american, dovlecei de spaghete şi altele. Până la plecarea mea, în mai bine de două săptămâni, au răsărit seminţele. În convorbirile mele cu mama aflu că le merge bine plantelor.
Am încercat să însămânţez şi în grădina din spatele casei unde locuiesc în SUA.
Au trecut săptămâni şi nimic.
Trebuie să cumperi pământ special în saci sau să cumperi răsadurile în ghiveci.
Aceleaşi seminţe, aceleaşi mâini şi acelaşi elan, însă fără rezultat.
Un unchieş trecut în nefiinţă îmi spunea:
– Băi nepoate, pământul ăsta-i bun. Dacă îţi cade vreo sămânţă din buzunar, creşte singură.
Revin în amatorismul meu şi-mi permit să pun întrebări legate de calitatea produselor din supermarket-urile din toată lumea, nu numai din ţară.
Usturoiul din China se înverzeşte, unele legume de seră le ştim cât de gustoase sunt.
Cu intrarea în Europa ar fi trebuit ca fondurile să aibă efect benefic asupra dezvoltării, perfecţionării infrastructurii agriculturii.
Există agricultură încă, şi în Germania, şi în Canada, şi în SUA.
Mulţi dintre cei investiţi să se ocupe de treburile ţării se preocupă de cu totul şi cu totul alte probleme.
S-ar putea vorbi de lenevia oamenilor. Mulţi dintre ei şi-au clădit un trai din culesul de căpşuni în afară ţării. Muncesc din greu, se bucură de apreciere.
S-ar putea da vina pe intemperiile vremii: secetă, inundaţii, grindină, etc.
Şi peste alte domenii, ca domeniul bursei, al industriilor de tot felul, al sectorului imobiliar a dat mana crizei mondiale.
În urmă cu ceva timp am vizitat o ferma de sturioni din SUA. De ce nu ar fi posibile şi în România mai multe ferme în bazinul dunărean? Nu insist asupra preţului caviarului pe piaţă…
