am mers atâta cale… fără tine. stau şi te privesc, deşi nu eşti lângă mine… şi zâmbesc, pentaclu de primulă, solară recunoaştere a primăverii care a venit pe respiraţia înţeleptului copil… şi târziul e o adiere a minunii de simplu, e ca şi cum ai aduna sărutul meu cu sărutul tău, braţele mele cu braţele tale… o adunare de ziduri albe şi acoperişuri albastre. suntem o casă, iubire, inima noastră are lumină
de trifoi, bate în ritm de record mondial… 18 leaves!
de fapt, noi, oasele noastre, clape de pian din consoane rămase pe săbii turcoaz… discută despre fericire. e un imaginar de ram înflorit, roz cu parfum de piersică, lăcrimând a dor feminin, a vis masculin… a potecă de neutru. mai avem de mers, rădăcina şi lutul ne dau exemple de îmbrăţişări! miroase răbdarea, trece prin suflet, ca o amendă cu bulbuci, o stranie risipire de suspine în cascada de la colţul mirării… suntem atât de nebuni, încât vom reuşi să ne iubim şi despărţirea!
11 martie 2010, 04:13