Celor care cunosc piesa genialului Eugen Ionescu, „Rinocerii”, vor avea (poate că şi au deja) senzaţia clară că trăiesc ei înşişi paralela piesei în propria lor viaţă.
Căci ce poate fi altceva decât rinocerizare prezentarea unei expoziţii de fotografii „artistice” la muzeul „Jeu de Paume” din Paris, în care autoarea, o „distinsă artistă a fotografiei” (dragă Doamne…) elogiază cât se poate de clar faptele de „eroism” ale teroriştilor arabi care s-au distins prin uciderea a cât mai mulţi evrei în Israel (bineînţeles civili).
„Distinsa artistă”, prin arta ei „pură” nu se ruşinează desigur, iar „distinsul” muzeu, teoretic un lăcaş de cultură, nu se ruşinează nici atât, să-şi dea mâna şi să facă cea mai grosolană propagandă pentru proslăvirea terorismului.
Dar nu vreau să intru în conţinutul articolului scris de Laurence Nguyen cu mult bun simţ şi punere la punct.
Dar să nu uit un amănunt neesenţial: „artista” este o arabă israeliană, locuieşte la Haifa şi căpcăunul sionist nu i-a interzis să-şi expună murdăriile nici la Paris, nici măcar la Acco în Israel; trăieşte bine mersi, se bucură de binefacerile protecţiei sociale din Israel, în pace, linişte şi bunăstare.
Aş fi vrut s-o văd în oricare ţară arabă elogiind prin „arta” ei duşmanii ţării. Dacă nu-i este bine printre evrei, poate să încerce măcar de probă între confraţi de exemplu în Siria, Egipt, sau oriunde în vasta lume a neamurilor ei. Iar după aceea să vină să povestească cum a fost, bineînţeles dacă ar mai avea cine…
În continuare articolul lui Laurence Nguyen, Asociaţia Franţa-Israel, în traducere proprie. Sursa: Apologie du terrorisme et du Jihad : Visite guidée au musée du Jeu de Paume, publicaţia „Europe-Israël”, 28 iunie 2013:
***************************************************************
Apologia terorismului şi a jihadului: o vizită ghidată la muzeul „Jeu de paume” Paris.
Sensul acestei expoziţii este orbitor de evident: ridicarea în slăvi a ucigaşilor. Ignorarea victimelor terorismului. O nouă manifestare a carenţelor unui stat atins de autism, de pierdere a raţiunii şi de supunere al Djihadului cultural din Eurabia.
Ziarista Laurence Nguyen îşi relatează vizita ghidată la muzeul Jeu de Paume:
La începutul acestei afaceri, pe 3 iunie, am citit şi am difuzat scrisoarea „foarte deschisă” a lui Gilles-William Goldnadel către d-na ministru a culturii, Aurélie Filippetti, privitoare la expoziţia unei fotografe palestiniene, d-na Ahlam Shibli: „esenţialul acestei expoziţii, botezate ‘Cămin fantomă’, este constituit din 68 de fotografii-portret ale teroriştilor palestinieni, membri ai brigăzilor martirilor Al-Aqsa… Legendele care însoţesc fiecare fotografie reiau sistematic terminologia sacrificiului: ‘martir mort în acţiune’. Nicăieri nu este indicat faptul că este vorba de atentate teroriste oarbe, vizând civili evrei. Vă rog, în consecinţă, să binevoiţi să-mi comunicaţi atât punctul dvs. de vedere asupra acestei expoziţii, cât şi să-mi expuneţi măsurile pe care eventual intenţionaţi să le adoptaţi”.
…A urmat intervenţia CRIF (Consiliul Reprezentativ al Instituţiilor Evreieşti din Franţa): „este deosebit de regretabil că în plin Paris, această serie face astfel apologia terorismului”. Preşedintele organizaţiei solicită, de altfel, intervenţia d-nei ministru.
Precum şi comunicatul UPJF (Uniunea Patronilor şi a Profesioniştilor Evrei din Franţa), „Când arta se transformă în incitare la ură împotriva evreilor”.
Desigur, Ambasada Israelului în Franţa nu a ezitat să-şi exprime dezaprobarea.
Asociaţia France-Israel se asociază apelului asociaţiei Europa-Israel de a manifesta…
Iar astăzi am vrut să văd. Să văd şi să ascult totul, cu prilejul unei vizite ghidate.
Grupul nostru, de vreo cincisprezece persoane, este alcătuit din francezi de vârstă mijlocie; în jurul nostru – mulţi tineri germani, englezi sau americani, care par cunoscători în arta fotografiei.
Ghida foarte competentă explică faptul că „această expoziţie este o propunere de a suscita întrebări asupra evenimentului”; apoi, caută să suscite interesul asupra operei Lornei Simpson, fotograf american, al cărei proiect îndrăzneţ nu s-ar putea aprecia fără explicaţiile şi interpretările de-a lungul celor cinci săli: „e superb”.
Urmează sălile dedicate lui Ahlam Shibli, care „se interesează de noţiunea de ‘la tine-acasă’, de ‘cămin’… ea nu caută evenimentul, ci urmele profunde ale unei realităţi, ale unei istorii”. Inscripţiile, redactate de artista însăşi, însoţesc fiecare serie, se referă toate la această noţiune de cămin pierdut.
Fotografiile primei săli tratează un subiect „tabu la palestinieni”, acei beduini care s-au înrolat în armata israeliană şi sunt renegaţi de către familiile lor: ei nu mai au cămin.
O altă sală prezintă comunităţi de copii, în Polonia, copii orfani şi abandonaţi, pentru care căminul este locul care-i ocroteşte.
Urmează fotografii de homosexuali, interzişi în ţările lor musulmane/intolerante, ai căror unic cămin este propriul lor corp.
O sală este consacrată masacrului de la Tulle (Corèze, Franţa), din iunie 1944, când SS-iştii au spânzurat în oraş 99 de cetăţeni. Fotografiile înfăţişează comemorările acestora, bătrânii martori, documente scrise, monumente, memoriale. Textul observă că unii rezistenţi de-atunci aveau să devină actori ai viitoarelor războaie coloniale.
La sfârşit, ca o concluzie, ultima sală este numită „Death”: moartea. Chiar de la intrare un panou, adăugat în mod manifest ulterior, avertizează vizitatorul că textele care însoţesc fotografiile sunt redactate de către artistă:
Pentru a evita orice neînţelegere, „Le Jeu de Paume” ţine să precizeze că, în seria „Death”, artista Ahlam Shibli prezintă un studiu de imagini care nu constituie nici propagandă, nici vreo apologie a terorismului. După cum explică înseşi artista, „eu nu sunt o militantă. Lucrările mele vor să înfăţişeze, nu să denunţe, nici să judece”.
Da, ea înfăţişează, într-adevăr, pe străzile din tabăra de refugiaţi Naplus, în prăvălii, în case, 68 de fotografii, imagini glorificatoare care transformă morţii în eroi, veşnic prezenţi în cămine. Copiii privesc fotografia eroului, sanctificat, cu arma în mână.
Dar atunci la ce bun, în fiecare legendă a fiecărei fotografii, aceşti termeni de propagandă: „Martirii, rezistenţii, teritoriile ocupate, coloniile”? Nu se spune nimic despre victimele civile israeliene, despre pierderea căminului lor, deşi subiectul tratat acesta este!
Un exemplu: „Mama lui Sa’ed Awada arată un afiş cu fiul ei martir. Membru al brigăzilor martirilor Al Aqsa, Awada a efectuat, la 18 iunie 2002, o acţiune-martiriu la Ierusalim” (masacrul de la intersecţia Patt, de la Ierusalim, în 2002, a fost un atentat sinucigaş soldat cu 19 morţi şi 74 de răniţi).
Artista Ahlam Shibli locuieşte în Israel, la Haifa, şi a expus, cu alte teme, în 2002, la Acco.
Ghida nu spune nimic asupra fondului, ea se referă numai la artă.
Ea spune tot timpul „Israel-Palestina”, ca şi când ar fi una şi aceeaşi ţară, ca pentru a nu adopta vreo poziţie.
Ea încheie vizita cu întrebarea dacă vizitatorii au vreo nelămurire. Un domn din grup întreabă despre polemica din jurul acestei expoziţii. Imediat, ghida refuză să răspundă la acea întrebare, spunând că nu acesta este rolul ei.
Dar domnul continuă: „este lobby-ul evreiesc, le este ruşine de ceea ce le-au făcut palestinienilor; ei le fac ceea ce le-au făcut lor naziştii”.
Atunci, nu mai pot rezista, trag aer în piept şi cu o voce calmă, replic: „Domnule, nu trebuie să vorbiţi astfel, nu putem compara Naplus cu Auschwitz”. El mormăie: „după cele petrecute în ’48″… şi se îndepărtează. Nu voi şti niciodată ce crede despre 1948, fiindcă a refuzat orice discuţie…
Deci expoziţia, „lipsită de orice propagandă”, declanşează acest gen de remarci. […]