E şapte dimineaţa şi prima zi după solstiţiul de var<ă. Nenea Sergiu zace în pat întins pe spate. Zdrang! Un resort interior trosneşte ca un releu electric şi-i deschide ochii. Inert ca un sistem computerizat îşi aşteaptă nemişcat reboot-ul cu ochii ţintă în tavan. „System Startup Succeeded” – NeneaSergiu 2013 v11b.
„Aha”, începe el să gîndească. Am condus metroul pînă la două noaptea şi după amiaza de ieri. Dimineaţa l-am păzit pe Arici. Şi el pe mine, pînă am predat-o bunicii.
Soarele de vară aruncă săgeţi prin fereastra garsonierei de la etajul 15 al „Blocului Acordeon”, un bloc alb din centrul Stockholmului, care, cocoţat pe o stîncă, priveşte spre unul din braţele lacului Mälaren. Mai la stînga se poate vedea pe fereastră cu coada ochiului, semeţ, în stil naţional-romantic, neoclasic, art nouveau, Turnul Primăriei – Stadshuset cu cele trei coroane de aur. Un San Marco rătăcit prin Nord. Cer albastru că fondul steagului Suediei (sau ca ochii lui Ingrid, Agneta, Frida sau cine o mai fi) şi soare, evadat şi el tot de pe drapel. Cu gîndul la astfel de prostii, Nenea Sergiu încearcă intenţionat să-şi distragă atenţia de la sine însuşi în faza urîcioasă de startup. Un sistem de operare cam învechit şi pe care nu-i da mîna să-l înnoiască.
De felul lui minuţios pînă la obsesie, azvîrle trei măsuri de cafea şi porneşte aparatul. Peste cîteva clipe pleacă bălăngănindu-se cu bărdaca în mînă spre minusculul balcon care în momentele bune (cald şi însorit) seamănă cu o capsulă a timpului. Pragul uşii zdruncină lichidul din bărdacă. „Herre Jävlar!” izbucneşte Sergiu în limba locului. Noroc cu farfurioara… să turnam cafeluţa la locul ei, se îmbărbătează el.
Instalat în „cockpit” iniţiază procedura zilnică şi sfîntă de „air refueling”. Adică face plinul la combustibil fără să coboare pe pămînt. „A dracului săptămînă” – îşi spune el însuşi – „parcă toţi stau la rînd să mă convingă să fac sau să nu fac ceva aşa cum vor ei; să-mi mute mobilele din casă după placul lor, să ia comanda asupra vieţii mele. Am să-i pun să stea la coadă în ordinea importanţei – cel mai impertinent şi insistent să fie primul, ceilalţi în rînd după el”.
Încet-încet se mai îmbunează şi se curăţă de gînduri rele despre „iadul din ultima săptămînă”. Aşteaptă răbdător ca mintea să i-o cotească pe o potecă mai senină.
Nenea Sergiu trăieşte singur la cei 63 de ani ai săi. Nu-i dă mîna să iasă la o pensie mică şi împovărată de impozit. Mai priveşte odată jumătate amuzat jumătate perplex la un articol din ziarul de ieri. Un tip de 55 de ani a fost găsit mort după doi ani în apartament. Dacă nu erau de făcut nişte lucrări, nu-l găseau niciodată. În tot acest timp şi-a plătit cu regularitate toate dările, chiar şi abonamentul TV din pensioara care îi venea în cont. Pînă şi curăţenia era făcută. Ai dracului, izbucneşte Nenea Sergiu. Un suedez mort se descurcă mai bine în viaţa cotidiană decît un român viu! Oare cît timp le va trebui să-l descopere pe el?
Ultima – şi singura – lui soţie e de vreun deceniu sub brazda iarbii – Aria. O finlandeză care căzuse în patima beţiei (vă aşteptaţi la altceva de la un finlandez?!). Nu se sinchisea de copilul făcut împreună – o fetiţă – în schimb încerca să controleze fiecare mişcare a lui Nenea Sergiu. I se părea că el e un sălbatic necioplit din Estul Europei, că trage chiulul la treburi, se îmbracă prost, are maniere de bădăran şi cîte şi mai cîte. Fiecare clipă a existenţei ei era dedicată să-l dea pe brazdă. Dacă îl trimitea să cumpere un amărît de litru de lapte îi spunea de trei ori, îi spunea că trebuie să ia şi bani şi de unde, cum să iasă din casă, să ia liftul… Of, Nenea Sergiu asculta îndurerat struneala, nerăbdător să iasă ca din puşcă, la aer. Cîteodată venea cu mai multe obiecte de acelaşi fel, la fel de multe cu numărul de cicăleli ale Ariei.
Stresul şi alcoolul au dus-o cam repede pe Aria sub brazda de iarbă. După aceea Nenea Sergiu a încetat să mai facă cumpărături la dublu. Privind înapoi, recunoştea că la început chiar a fost un necioplit sălbatic şi nepriceput. Şi că a avut multe de învăţat de la ea şi „de la poporul suedez”.
N-a mai încercat să îşi găsească pe nimeni. Nu pentru că ar fi lipsit oferta. Dar e greu de ajuns la strugurii cei dulci. Un fel de Fata Morgana agricolă. Nenea Sergiu ştie că suferă şi de o „malformaţie congenitală”. De cîte ori e în prezenţa unei femei şi are „gînduri necurate” (altfel, se comportă absolut normal) i se încleştează maxilarele. I se pare că toată lumea se uită la el şi e în mare pericol ca fiinţa din faţa lui să-l lovească cu poşeta sau să-l izgonească. Deşi în „condiţii normale” nu-i lipsesc umorul şi prezenţa de spirit, nimic nu ajută.
Îşi aminteşte totuşi de cîteva întîlniri prin anunţ pe care le-a avut în Stockholm. Obiceiul e să pofteşti persoană la un restaurant. Se plăteşte „nemţeşte”, fiecare pentru el, dar Nenea Sergiu a încălcat de fiecare dată regulă. Parcă era un blestem. Una din ele era ciudată, dusă bine. Alta nu mai ştie ce avea. Ultima a pus capac şi l-a făcut să înceteze cu încercările. Era o apariţie la prima vedere perfectă, caldă şi agreabilă. După vreo oră de conversaţie şi cîteva pahare de vin la masa unei terase a văzut o dîră sănătoasă de urină prelingîndu-se pe parchet din direcţia încîntătoarei lui companii.
După ce că era crispat şi cu gura încleştată – de la natură – s-a zăpăcit de tot. Şi-a cerut scuze, a aruncat un fişic de bancnote pe masă, a spus Pa şi a tulit-o. Atunci a abandonat ideea oricărei întîlniri de gradul 3. Mult timp nu şi-a putut-o scoate din minte – ce-o fi fost cu ea? – dar nu va şti niciodată.
Nenea Sergiu îşi soarbe liniştit bărdaca. Simte cum încet-încet ajunge pe linia de plutire. În faţă jos, pe braţul drept al lacului Mälaren („autostrada” cum o numeşte el) e forfota mare. Bărcuţe şi vaporaşe de agrement sau de pasageri forfotesc înainte şi înapoi. „Ce mici par, le-aş putea aşeza pe măsuţă alături de ceaşcă de cafea” gîndeşte Sergiu. Se uită la ele cu milă. Bărcuţele, din cauza că sînt aşa mici şi par a fi şi grăbite, încearcă să se grăbească dar fără nicun spor.
Se vede după cît de agitate pufăie. Parcă ar fi întrecerea disperată a unor melci, se gîndeşte el. Oare unde se grăbesc? Simte cum îl apucă o milă de ele: „Săracele, se agită şi nici n-au habar că o să le ia Dracul”.
Gîndurile îi zboară din creangă în creangă şi din piatră în piatră.
Iată-l ajuns în oraşul lui, Călineşti de Argeş. E la sfîrşitul clasei a 5-a. E suficient de mărişor că să aibe vise şi ambiţii. Va fi cineva. Nu ştie în ce domeniu, dar va ajunge un om important. Toţi vor fi cu ochii pe el cuprinşi de admiraţie. În clasa paralelă era o fată, Iris. Tuturor, chiar celor mai impertinenţi elevi, le părea inaccesibilă. Era veselă, vorbea, dar puţin. Făcea totul cu o discreţie şi eleganţă greu de explicat. Tot felul ei de a fi, de la comportament, vorbă, ţinuta mersului şi îmbrăcăminte radiau mister. Un mister la lumina zilei deşi nu mai uşor de înţeles. Cel puţin aşa credea Nenea Sergiu şi aşa crede şi acum cînd stă pe balcon în soarele suedez urmărind goana disperată pe loc a bărcuţelor. In fond, aveau numai 12 ani, vîrstă la care unele săreau coarda si altii se jucau de-a indienii. „Aveam vise, alte vise decît toţi ceilalţi, pe care nu le spuneam nimănui”, gîndeşte Nenea Sergiu. Totuşi avea şi el un confident absolut, Marinică, care este şi astăzi alături de el fugit bine-mersi din România comunistă.
Atunci, la sfîrşitul clasei a 5-a, într-o noapte a visat-o pe acea Iris. Se făcea că se înfiripase o relaţie între ei. Platonică, cu multă căldură sufletească. O senzaţie de bine, că toate neliniştile luaseră sfîrsit, nemaîntîlnită, venită de nu se ştie unde. „Poate că din toate clişeele culturale cu care fusesem îndopat”, gîndeşte el acum, în perspectiva anilor.
A doua zi era hotărît să facă totul să şi-o facă prietenă. A început să citească Balzac, Povestea celor 13, numai pentru că ea pomenise odata cartea. Ţinuta i-a devenit impecabilă. Orfan de mamă, îşi făcea singur pantofii, îşi spăla şi călca hainele.
Altădată l-a luat pe Marinică şi s-au dus împreună într-o sala de cinema plină de soldaţi, să vadă „Anul trecut la Marienbad”, poate cel mai ermetic film al Noului Val francez. Un film greoi, alb-negru, fără acţiune, cu două personaje cu un dialog la sfertul de ora, totul pe muzică de orgă. A plecat fascinat, în timp ce soldaţii tropăiau exasperaţi din bocanci părăsind sala. „Staţi – a strigat unul dintre ei în băşcălie – că acum începe bătaia!”.
Sigur, a făcut asta pentru că odată a tras cu urechea la ce spunea ea într-o recreaţie.
N-a durat mult pînă cînd i-a împărtăşit şi lui Marinică, cu jenă, noul lui vis. Dar făcutul pantofilor, lecturile sofisticate şi mersul pe la filme snoabe nu au ajutat. Timpul trecea, săptămîni, luni, trimestre. Tot atît de multe pauze între ore, acele momente cînd putea fi din nou alături de ea. Dar nu mai aproape de 5-10 metri, se gîndeşte el acum. Era la fel de intangibilă, senină, neprefăcută, cu trupul drept acolo în spaţiul temporal al pauzelor mari şi mici.
Liniştea de pe balcon e tulburată de o bormaşina de beton care începe să ragă la vecinul de sus. E duminică şi urletul cade ca nişte palme pe ceafă lui Nenea Sergiu. Încearcă să prelungească în minte momentele din trecut. Conexiunea merge cu întreruperi.
Se gîndeşte că toată ştiinţă şi experienţa lui de atunci nu îi erau de niciun folos. Se căznea să creeze pretexte să rupă acea barieră de cinci metri. Nicio capra neagră nu a fost vreodată pîndită aşa de vînători sau echipele de filmare ale BBC-ului. Îşi umplea timpul discutînd posibile tertipuri cu Marinică. În mod straniu, nu a durat mult şi Marinică a împrumutat şi el sentimentele lui Nenea Sergiu.
Părea să fie un paradox, pentru că nici unul dintre ei nu încerca vreun sentiment de gelozie. Erau îndrăgostiţi de Steaua Venus de pe cer, corespondentul în iubire al calului verde de pe perete. Ca în bancul de la Radio Erevan, la distanţa=infinit gelozia îşi pierde sensul. Sentimentul zădărniciei îi unea. Se simţeau aproape bine în visul lor comun. „Poate că Marinică doar simula” – îşi spune el acum.
Pentru Nenea Sergiu cel de atunci nu părea a fi prea multe de făcut. Împreună cu Marinică au ales, neştiind altceva, să urce pe drumul ocolit al celebrităţii ca o ambuscadă spre zona ei altfel inaccesibilă.
Trebuia ca amîndoi să ajungă „cineva” şi asta cît mai repede. Celebritatea ar fi automat ca ea să-i caute. „Aşa credeam eu că merg lucrurile în viaţă. Oricum, a durat prea mult pînă am atins „celebritatea”. Salvarea nu a ajuns la timp; pacientul a sucombat”, gîndeşte el.
Pentru a-şi potoli stresul de pasivitate şi ca să cîştige timp, Nenea Sergiu a făcut un gest prostesc de care îi era ruşine şi lui. A şterpelit fotografia lui Iris de la Panoul de Onoare al scolii. Ajunsese, chiar în ochii lui, ultimul om. Marinică era complice dar nu a protestat. Luni la rîndul stăteau cu poză în faţă şi urzeau planuri. Fotografia a zăcut multă vreme în portofelul lui Nenea Sergiu. Ah, ce straniu, se gîndeşte el. Nu o mai am. Oare cînd a dispărut, că nu îmi amintesc să o fi aruncat. Trebuie să se fi volatilizat.
La fel ca în bancul cu milionarul zgricit, se rugau mereu norocului fără să cumpere un loz. Pînă la urmă cu chiu cu vai a intrat cu ea în vorbă. Fleacuri, frînturi de frază. Un instinct tîmpit îi dicta să facă pe formalistul. Nici usturoi nu mîncase nici gura nu-i mirosea. Orice subiect, numai sa nu spună nimic… filme, banalitati, Festivalul de la Braşov. Of…
„Pe vremea aceea nu-mi dădeam seama, mi se părea firesc. Dar gusturile ei erau foarte rafinate, pentru a fi fata unei ţesătoare” – îşi spune Nenea Sergiu dus pe gînduri.
În rarele situaţii cînd avea ocazia să calce peste graniţa celor 5 metri, puţinele lui replici erau mai mult monosilabice, combinate cu onomatopee animalice, behăieli şi cotcodăceli. Voia să spună ceva coerent dar ieşea aşa cum ieşea.
Ajunsese prin clasa a 7-a. În prag de vacanţă de Crăciun cu misterele şi promisiunile ei. Poate o reuniune dansantă cu o situaţie favorabilă? Sau o întîlnire pe Stradă Mare, plină de oameni şi cu zăpadă feeric luminată? Sau o raită că din întîmplare prin preajma căsuţei ei. „A, ce plăcere, nu vrei să vii pe la mine să te încălzeşti? Îţi pun ultimul single cu Mondial şi alor mei le va face plăcere să te cunoască”.
Orele de clasa se terminau seară şi Nenea Sergiu zăbovea ca din întîmplare ca să apuce să iasă cei de la a 7-a A. A ajuns-o din urmă. Arata că niciodată, cu o blăniţă albă pufoasă şi cizme lungi asortate la culoare. Mergea dreapta cu o neîntîlnită şi nedisimulată naturaleţe şi zvelteţe, purtînd după ea gentuţa de şcoală. Părul şaten închis tuns pînă la umeri se unduia. Felinarul din curtea şcolii şi zăpadă imaculată răspîndeau o irizaţii asupra zvelte apariţii.
Nenea Sergiu se vede cum apare din urmă şi se pregăteşte să behăie cu naturaleţe o replică oarecare. Parcă vede un video, cu imaginea luată de undeva de sus.
– N-ai vrea să te conduc pînă acasă? – vine în sfârşit replica, spusa fără şovăieli, pregătită de vreo doi ani buni.
Însă de data asta e aievea! În acele secunde lungi îşi aminteşte sentimentul că atinsese vîrful Golgotei. Clipele treceau cu încetinitorul, încît avu timp să gîndească, de exemplu, că toate neliniştile au luat sfîrşit de acum încolo.
Şi-o aduce aminte. Pe jumătate întoarsă spre el, cu naturaleţe, fără răutate dar şi fără entuizasm, ea îi răspunde cam telegrafic:
– Ştii, lumea a început să vorbească…
Sergiu nu mai stiu ce sa mai faca… I se părea că dialogul parcă e rupt din misteriosul fim pe care-l văzuse, în care Mr. X o chinuie pe A cu întrebări la care ea îi răspunde cu un ton naiv, monosilabic ca prin vis:
– Voulez vous qu’on vous accompagnee?
– Non… Je préfère être seule…je m’en vais…
Aici banda video din mintea lui Nenea Sergiu se tulbură. Oare l-a acceptat să meargă alături de ea o străduţă două, ca să nu-l lase să se simtă prea penibil? Sau a dus-o chiar pînă acasă, despărţindu-se formal ca şi cînd nimic nu se întîmplase?
Viaţa lui Nenea Sergiu a început de atunci să curgă tot mai tumultoasă. Sub presiunea evenimentelor, proiectelor şi tentaţiilor – Nenea Sergiu intrase la liceu şi devenise şi un fel de vedetă locală, ajunsese pianist de concert la numai 15 ani – cîndva undeva imaginea stelei a rămas în urmă şi a dispărut. Nu a fost o alegere, se gîndeşte el acum, a fost pur si simplu… traiectorie.
Atunci, dar şi acum, dacă aş fi ştiut că prin literatură s-ar putea descrie o parte din acest mister, măcar să fiu în stare să o fac să renască în faţa unor necunoscuţi, aş fi făcut pe dracul în patru să mă fac scriitor. Puteam sa merg la un cerc ceva la Casa de Cultură, învăţam din cărţi, exersam, doar să ştiu că tehnic s-ar fi putut…
Dar e acest gînd poate doar un alt reflex parşiv de a evita singura cale, cea fizică şi concretă, prin care trebuia dezlegat un Nod Gordian dispărut pentru totdeauna?
… „Nu am crezut niciodată că ar fi posibil ca cineva să reînvie în faţa cuiva nici măcar o umbră, o copie chiar la cea mai slabă calitate – aşa ceva nu se poate. În toată lumea asta există doar două exemplare autentice ale acestor icoane din trecut”.
Nenea Sergiu crede cu tărie că aceste icoane nu pot fi reproduse pe niciun fel de mediu. Aş vrea să ştiu că măcar a avut o viaţă frumoasă aşa cum a meritat-o, îşi spune el sorbind ultimele picături de cafea. La cei 63 de ani pe care trebuie să-i aibe… nu ştie niciodată, mai completează. Mai aruncă o privire asupra autostrăzii navale. Bărcuţele pare-se că au obosit şi s-au tras undeva pe la maluri.
Doar una albă stingheră mai luptă cu voinicie să ajungă undeva. Acolo unde dorinţa le poartă pe toate. Nenea Sergiu mai apucă să o privească odată cu milă.
***
În faţa oglinzii, îşi aşează tacticos uniforma bleu-marin de vatman. „Parcă aş fi pilot” se încurajează el.
Pantalonii din stofă fină ai uniformei sunt călcaţi impecabil, pantofii fără urmă de stîlcitură strălucesc. Pieptănătură fără fir de par zburlit.
Pleacă ducînd o gentuţa diplomat cu cutia de mîncare şi un fruct. Îl aşteaptă zece ore şi mai bine în care cele cîteva mii de Stockholmezi vor ajunge acolo unde trebuie.
Datorită lui.