Deşertul Atacama, Chile
Când maşina care ne aducea de la aeroport a intrat scuturându-ne din toate încheieturile pe strada principală a orăşelului San Pedro de Atacama, se însera. De fapt e mult să-l numeşti orăşel, părea un sat oarecare. Câteva străzi nepietruite, şiruri de case joase de adobe, piaţa centrală cât un pătrat decupat în nisip şi în mijloc o bisericuţă veche tot din adobe – material folosit în construcţii în perioada colonială – despre care aveam să aflăm că este monument naţional.
Nu ştiam prea mult despre locul unde urma să petrecem aproape o săptămână. Un prieten ne convinsese că dacă tot ne aflam în Chile, ar fi fost păcat să scăpăm Atacama, cel mai uscat deşert de pe glob, în cel mai spectaculos peisaj. Nepământesc, a mai adăugat.
Din punctul cel mai de sud al Patagoniei am zburat în punctul cel mai de nord al statului chilian, fără să avem nici timp, nici posibilitatea să ne informăm în detaliu. Prietenul nostru era un turist încercat şi un aventurier în care aveam încredere. Am rezervat un hotel la întâmplare. Restul, la faţa locului.
Şoferul a frânat brusc în faţa unei porţi de lemn strâmbe pe care nu se afla nicio firmă, nimic, a sărit din microbuz, ne-a scos rapid geamantanele şi le-a trântit în praf, şi până să apucăm să-l întrebăm dacă acela era cu adevărat hotelul pe care îl reţinusem pe Internet, dispăruse deja.
Era mijloc de noiembrie, iar noi veneam de la capătul lumii, cu geamantanele burduşite de haine, ghete şi echipament de munte. Încă ne urmăreau umbrele albastre ale gheţarilor, cocoaşele albe plutind pe apă printre flori mici galbene, râurile repezi strecurându-se printre munţii împăduriţi cu conifere. Dar aici se pare că tot într-un capăt de lume nimerisem. Am privit în jur dezorientaţi şi puţin speriaţi. Era pustiu. Doar într-o intersecţie un bărbat căruia îi lipsea un picior stătea rezemat de o bicicletă dezmembrată privindu-ne impasibil. Câţiva câini ameţiţi de căldură dormitau în praful gros al drumului. Aerul era atât de uscat încât nările aproape ni se lipiseră. Aveam fiecare o sticlă cu apă, cum fusesem instruiţi, din care sorbeam continuu, fără să ne putem însă potoli setea. Iar starea tensionată ne usca şi mai mult gura. Ce căutam noi acolo? Nu părea un loc potrivit să înnoptezi, iar de turişti nici nu se punea problema.
Poarta de lemn s-a deschis cu un scârţâit prelung şi un adolescent a apărut cu o roabă, a încărcat în ea geamantanele şi ne-a făcut semn cu capul să-l urmăm. Am intrat într-o curte interioară cu flori, mese şi umbrele de soare. O femeie înaltă şi slabă cu trăsături europene ne-a întins la fiecare câte o cheie mare de fier şi ne-a spus pe ungureşte că micul dejun e între 7 şi 10 în grădină, după care a dispărut înapoi în zidul de adobe de unde ieşise. Am privit-o ca pe o zână sau ca pe o vrăjitoare. Prietenului nostru care era pe jumătate ungur, i s-a lăţit un zâmbet pe faţă şi ne-a spus mascându-şi îndoielile care sper că îl bântuiau şi pe el, cu tot spiritul lui de aventură: „Uite până unde au ajuns ungurii! Trăiască migratorii! Şi globalizarea!“ L-am privit nervoşi, în fond el ne adusese acolo, şi poate nu doar să-şi exerseze maghiara cu patroana hotelului Solcor!
Ne-am îndreptat buimăciţi spre camerele ale căror uşi dădeau în curtea interioară, încă gândindu-ne cum am putea să fugim cât mai repede de acolo, scenariu imposibil, odată ce în jur nu era ţipenie de om, nici zgomot de maşină, doar o pace densă deloc liniştitoare. Noaptea se lăsase cu repeziciune şi odată cu ea răcoarea de deşert. Am răsucit cheia cu inima strânsă. Camera era însă deosebit de plăcută, mare, confortabilă, decorată cu gust, înăuntru curat şi cald, cu o baie strălucitoare în marmoră de culoarea nisipului. Un mic anunţ deasupra chiuvetei ne atenţiona să folosim apa cu discreţie. Oricum nu ştiu de unde aveau totuşi apă, odată ce acolo plouă cam un milimetru pe an! Sunt şi perioade de câte 3-4 ani când nu plouă absolut de loc. „National Geographic“ scrie că între 1570 şi 1971 în deşertul Atacama nu s-a înregistrat nicio ploaie semnificativă. Pământul şi flora se umezesc doar din umiditatea ceţii şi roua de dimineaţă.
Am dat o tură prin acel hotel neaşteptat, am trecut prin sufrageria dotată cu canapele albe de piele, televizoare şi câteva computere cu legătură rapidă la Internet, am vorbit puţin cu Ilona din Budapesta care se stabilise în San Pedro di Atacama fugind de cine ştie ce fantasmă a trecutului. În loc de mănăstire, viaţa e mai vie în deşert… Am întrebat-o unde am putea mânca la ora aceea ceva şi ne-a spus să o luăm pe strada principală în jos, e plin de locuri unde se poate cina ca-n poveşti. Ne-a zâmbit apoi misterios ca o zână obosită şi s-a retras în camera ei din spatele tejghelei de la intrare.
Am pornit neîncrezători pe strada principală, pustie şi slab luminată. Pe un zid era desenat portretul lui Pinochet, alături de secera şi ciocanul tăiate de cuvântul Libertate. Aşezarea nu părea să aibă mai mult de 2-3 mii de locuitori. Aveţi răbdare, ne-a încurajat amicul nostru, aţi văzut şi hotelul în care stăm, prevăd că ne aflăm în basmul „În afară vopsit gardul şi-năuntru leopardul…“ Zicală pe care aveam de altfel s-o verificăm, pe invers, de multe ori în această călătorie.
Din spatele unor ziduri se auzea muzică, am deschis uşa deasupra căreia se afla o firmă mică de lemn, Casa Alta, şi ne-am oprit surprinşi în prag. Un restaurant ticsit de turişti, majoritatea nemţi şi francezi, câţiva israelieni, americani puţini, mulţi tineri, o atmosferă boemă ca în localurile din Village New York, muzică bună, focul ardea în şemineu, chelnerii duceau la mese platouri extravagante. Leopardul în toată splendoarea lui.
În fiecare din serile pe care le-am petrecut în San Pedro de Atacama am mâncat în altă tavernă, una mai şic decât alta, mâncăruri fine, vinuri bune şi vechi, cu sentimentul că ne aflam într-un loc încă secret pentru turismul organizat, un loc doar pentru cunoscători, pentru exploratorii spaţiilor geografice de o frumuseţe ascunsă. Amicul nostru ne-a privit triumfător. Era doar începutul… Aveam să descoperim în San Pedro de Atacama hoteluri luxoase camuflate după ziduri de adobe anoste, Spa-uri şi Cluburi exclusive unde puteai să-ţi pierzi urma trăind după ultimele standarde de civilizaţie, galerii de artă şi chiar un mic Muzeu de Arheologie, fondat de R.P. Gustavo Le Paige, cu obiecte de ceramică şi cult, cu mumii ale primilor locuitori ai erei.
A doua zi dimineaţa ne-am trezit într-un peisaj pe care nu aveam cum să-l intuim cu o seară înainte când ajunsesem chiar înainte de lăsatul nopţii. Aer rarefiat, lumină explozivă, în jur munţi impetuoşi, craterele vulcanilor dominând văi şi canioane în care deşertul înflorise ca în fiecare toamnă acoperind pământul arid cu pături de cactuşi deschişi în flori galbene, roşii, violet.
În fiecare zi ne luam rucsacurile, pălăriile de soare, sticlele cu apă şi colindam ore în şir prin deşert fără să întâlnim pe nimeni, escaladam dune uriaşe de nisip, oraşe fantomă la poalele vulcanului Licancabur, sau fortul Quitor, o fortificaţie construită de locuitorii acestor ţinuturi, atacameno, în secolul 12, hoinăream printre ruinele civilizaţiei precolumbiene, cu sentimentul că eram singurii locuitori ai planetei. Soarele arzător, aerul uscat ori altitudinea nu ne mai deranjau. In fiecare seară aşteptam apusul în altă parte: pe vârful dunelor privind cum soarele colorează crestele munţilor în nuanţe de albastru şi portocaliu, ori pe întinderea lucioasă a Salinei Atacama, o zonă sărată uriaşă, de peste 8 mii de kilometri pătraţi, în mijlocul deşertului. Sarea ne scârţâia sub tălpi, cristalele străluceau cu reflexe roşietice ori verzui, orizontul se topea într-o lumină de miere, iar din laguna Chaxas zburau sute de păsări flamingo cu pene roz ca un desen japonez pe cerul inundat de culori.
Într-una din zile ne-am trezit la patru dimineaţa pentru a fi la Geyser del Tatio, înaintea răsăritului, când peste 60 de gheizere aveau să izbucnească din pământ aruncând cu presiune aburi încinşi la mare înălţime. Păşeam cu grijă pe lava neagră care acoperea pământul atenţi să nu ne scape piciorul în vreo crăpătură, şi în ciuda cafelelor tari şi frunzelor de cactuşi pe care le mestecam şi care ar fi trebuit să ne atenueze ameţeala, ne simţeam ca nişte astronauţi cu capul greu şi trupul uşor din cauza altitudinii ridicate.
În altă zi am urcat în munţi, pentru a vizita aşezările băştinaşilor răspândite pe platouri golaşe aproape lipsite de orice vegetaţie, de orice suflare, doar smocuri de iarbă uscată din loc în loc şi cactuşi pitici. Casele lor simple păreau aruncate pe versantul muntelui de o mână neatentă. Oameni mărunţi cu pielea arsă de soare trăiesc mai din nimic, ca nişte molecule de viaţă pulsând în imensitatea spaţiului şi timpului. Într-o altă după-amiază am ajuns însă şi într-o oază. Un sat crescuse pe marginea unui râu subţire şi leneş care produsese un miracol de grădini şi plantaţii. Ne-am plimbat pe străzi mai largi cu case mai înstărite, am vizitat piaţa de artizanat şi împletituri din păr de lamă, iar în faţa bisericii am întâlnit un grup de turişti austrieci care veniseră din San Pedro de Atacama în câteva jeepuri închiriate. Şi deodată am auzit vorbindu-se româneşte. O halucinaţie a deşertului? Nicidecum, o familie de români stabiliţi la Viena. „Românii au ajuns până şi aici“, i-am replicat prietenului nostru care se simţea deja regele locului.
Probabil că cea mai spectaculoasă excursie am făcut-o totuşi în ziua în care din Valea Morţii, un canion dramatic, am mers pe jos câţiva kilometri în soarele arzător pentru a ajunge în Valea Lunii, într-un peisaj suprarealist alternând porţiuni de stânci vulcanice cu întinderi de nisip şi lavă, cu formaţiuni stranii ieşind din pământ şi straturi de piatră şlefuite de timp. Soarele era de puternic şi aerul atât de uscat, încât simţeam cum ni se strânge corpul, de parcă ne aflam într-o saună imensă de unde nu aveam scăpare. În depărtare câţiva tineri se dădeau cu bobul pe dunele înalte de nisip. Doi biciclişti extenuaţi zăceau sub un colţ de stâncă la umbră. Am ajuns într-un crater deschis înconjurat de forme ciudate de pământ în centrul Văii Lunii. Aici nu mai era nimeni. Doar peisajul puternic, înfricoşător, extins dincolo de orizont, Fata Morgana de la care nu ştiai la ce te puteai aştepta. Adrian purta pantaloni scurţi, idee nu prea bună – în deşert trebuie să umbli complet învelit – şi îşi simţea genunchii în flăcări. Restul drumului a mers pe umbra mea disproporţionat de mare proiectată pe nisipul încins. Păream un cuplu straniu legat cu fire invizibile de lumină, la fel de straniu ca ţinutul acela.
Din Valea Lunii am trecut alte văi, am escaladat alte dune şi canioane, am urcat, am coborât, mi-am împărţit umbra pe terenuri fluide, poroase ori lucioase, pe piatră, nisip ori lavă, şi în cele din urmă am ajuns pe Marte.
Există în deşertul Atacama un spaţiu atât de asemănător acestei planete, încât toate filmele, emisiunile şi serialele ştiinţifice legate de Marte, au fost filmate aici, ca documentarul-ficţiune al BBC-ului Odiseea Spaţiului: călătorie spre planete (2004). Mai mult, NASA a testat instrumentele pentru viitoarele misiuni ale navetelor spaţiale Viking trimise pe planeta Marte. Priveşti în jur şi sentimentul că nu te mai afli pe Pământ e copleşitor. Păşeşti pe un teren roşietic, ca un burete de piatră moale. Orizontul pâlpâie sub soarele care şi el pare că se înroşeşte odată cu stâncile ascuţite ori ondulate. Pământul păstrează impresia unor râuri secate, mări scufundate, coline erodate, piscuri prăbuşite. E ca şi cum ai fi ajuns aici după dispariţia unei civilizaţii care şi-a lăsat amprenta în nisip. De jur împrejur linişte carnală. Păşeşti şi simţi cum timpul se dilată, ai senzaţia că peisajul te poate înghiţi, că poţi şi tu să dispari în orice secundă, ori te poţi pietrifica într-o eternitate căreia nu-i mai percepi sensul.
În San Pedro de Atacama am văzut şi cel mai interesant cimitir, morminte ca nişte tranşee ale morţii unde trupurile par mai degrabă ascunse sub movile de pământ sau adobe, unele vopsite în albastru, altele lăsate în culoarea nisipului. Un cimitir la nivelul pământului, dar lăsând impresia cosmosului căzut la marginea oraşului.
Şi totuşi, impresia cea mai puternică din Atacama nu este nici Valea Morţii, nici Valea Lunii, nici Mâna Deşertului, sculptură uriaşă de piatră ieşind din nisip, nici măcar Marte. Este cerul deşertului noaptea. O lume infinită mişcătoare de stele plutind deasupra capului tău. O catifea grea pe care stau atârnate milioane de bucăţi de lumină de mărimi diferite, pulsând intens, materiale şi halucinante, atât de jos, încât dacă te ridici pe vârfuri poţi atinge stelele cu mâna.