La 70 de ani, Virgil Nemoianu este autorul unei opere impunătoare, originală ca arhitectură ideatică, deschizătoare de punţi spirituale, ostilă prejudecăţilor reducţioniste şi miopiilor tabuizante.
Primordialismul îngust, misticismele gregare, patimile nebuloase îi repugnă acestui cărturar umanist şcolit în cea mai curată tradiţie a spiritului central- european. Patriot demn şi cetă ţean al lumii, profesorul Nemoianu iubeşte deopotrivă România şi America, ştie să vadă şi să susţină acele valori pe care se poate mereu reclădi vocaţia şi şansa libertăţii.
Profesor înăscut, pedagog al libertăţii, estetician, filosof al religiei şi al culturii, comparatist de înaltă ţinută, Virgil Nemoianu continuă tradiţia Cercului de la Sibiu de care a fost atât de legat (ex.: Ion Nego iţescu, I. D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş sau Cornel Regman).
Este un veritabil li beral-conservator pentru care capitalismul este un spaţiu al inovaţiei necontenite, al unui dinamism mereu alert, al interacţiunilor culturale care se sustrag oricărei matrici indigeniste constrângătoare. Asemeni lui E. Lovinescu şi discipolilor acestuia, Virgil Nemoianu detestă ideologiile „hard”, este un spirit antitotalitar prin definiţie.
L-am întâlnit pentru prima oară, cred, în 1990, dar corespondăm de prin 1986. În 1988 a scris o generoasă şi pătrunzătoare cronică, transmisă la „Europa Liberă” despre cartea mea „The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” care tocmai apăruse la Editura londoneză Routledge.
Am purtat de-a lungul anilor numeroase discuţii despre ideologie, utopie, intelectuali, revoluţii, sincronism, modernism, marxism, fascism, religii seculare şi câte altele. Pentru Virgil Nemoianu mo – dele culturale sunt tot atâtea perdele de fum cărora el refuză a le sucomba.
Iată de pildă cum defineşte, în volumul „Tradiţie şi libertate” (Curtea Veche, 2001), una din patologiile spirituale ale timpurilor recente, un fundamentalism care se pretinde expresie a toleranţei fiind, în fapt, exact opusul acesteia: „«Political correctness» este o utopie – ea încearcă cu ob sti naţie să secularizeze ceea ce este şi trebuie să rămână o prerogativă a transcendentului. Încearcă să realizeze grăbită, aici şi acum, acest model de perfecţiune şi binecuvântare cerească care nu se poate obţine decât treptat, prin graţie, de la originile pământeşti şi imperfecte, prin suferinţe şi agonie, către plenitudinea prezenţei lui Dumnezeu”.
Acest text de o rară fineţe teoretică a fost publicat iniţial în revista „Crisis”, în aprilie 1996. Virgil Nemoianu nu este doar un discret, însă extrem de influent director de conştiinţe în România. Contribuţiile sale apărute în prestigioase reviste engleze şi americane l-au consacrat drept unul dintre cei mai subtili exegeţi ai tensiunilor lăuntrice ale modernităţii.
Menţionez aici remarcabilul volum, elegant ca structură şi persuasiv ca linie argumentativă, „Imperfection and Defeat: The Role of Aesthetic Imagination in Human Society”, apărut în 2006 la Central European University Press. Temele explorate în această carte sunt de o vitală semnificaţie pentru destinul spiritului critic într-o lume a atâtor alienări, abdicări, măsluiri şi abandonuri: dialectica literaturii şi religiei; dialectica literaturii şi istoriei; Europa de Est şi Centrală ca studiu de caz ce confirmă existenţa unui ethos diferit de acela examinat de Max Weber în „Etica prote stantă şi spiritul capitalismului”; literatura ca alegorie a per secuţiei şi supravieţuirii umane.
Tocmai pentru că nu în ţelege să susţină vreo formă de gândire unidimensională, profesorul de la Catholic University, din Washington, insistă asupra unor surse adeseori ocultate ale proiectului emancipator al Luminilor. Cheia filosofiei sus ţinute de Virgil Nemoianu, atât de înrudită cu universul reflexiv creat de Mihai Şora, se află în cultivarea unei etici a cumpătării epistemice şi a civilităţii politice, în respingerea proiectelor despotictotalizante, oricum s-ar deghiza acestea.
Profesorul Nemoianu îndeamnă în opera sa la conştientizarea im perfecţiunii, a înfrângerii şi dezamăgirii drept antidoturi esenţiale împotriva unui triumfalism materialist care uită dimensiunea sufletului, a supliciului, a incertitudinilor adeseori năucitoare.
Textul complet al acestui articol poate fi citit în numărul din această săptămână al „Revistei 22”.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com