Portretul în pictură, deşi are o istorie lungă şi glorioasă, este un gen pe care nu toţi artiştii sunt dispuşi să-l abordeze. El limitează posibilităţile creative ale autorului pentru că trebuie să păstreze asemănarea cu subiectul real. Din păcate şi din acest motiv, mulţi artişti plastici îl evită…

Adevărul este că portretul presupune multă muncă, dăruire, cunoaştere. Adevăratul portret nu este o simplă reproducere a trăsăturilor cuiva, asemănarea fizică nu este singurul criteriu de reuşită. Maestrul Liviu Lăzărescu, profesor emeritus la Institutul “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, este de părere că portretul este cel mai greu de pictat. Pentru că el are (trebuie să aibă) ceva în plus faţă de alte transpuneri pe pânză: prezenţa impalpabilă numită suflet.

— Portretul este, în ultima vreme, mai puţin cultivat. Ultimul mare portretist a fost Maestrul meu Corneliu Baba. Probabil “molipsit” de el, am cutezat să pictez oameni. E o încercare dificilă…

Liviu Lăzărescu a fost mulţi ani de zile elevul, asistentul şi discipolul marelui Corneliu Baba, căruia de altfel i-a dedicat o carte. Reflectarea emoţională şi intelectuală a vieţii, a prezenţei umane în simplitatea şi complexitatea sa şi dimensiunea psihologică a modelului au constituit criteriile directoare în artă lui. Intuiţia şi logică, cunoaşterea omului cu frământările sale, cu preocupările sale sunt nu mai puţin importante decât trăsăturile fizice. Liviu Lăzărescu a păstrat întotdeauna o dualitate în limbajul artei, o comuniune între idee şi imagine.

Consecvent în primul rând cu puritatea expresiei artistice, creator riguros şi estetic, Liviu Lăzărescu supune formele, textura şi culoarea, conferind portretelor sale rara calitate de a atinge multiplele aspecte ale existenţei, modest sau spectacular, cu o firească intimitate şi integritate.
Dr. DOREL SCHOR