„Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va mai rămâne .” (Beaumarchais)
Fiecare trecere prin Geneva îmi atrage obligaţia vizitei unui vechi prieten, pe cât de amuzant, pe atât de bizar în comportamentul lui relaţional, fără să disting, după atâţia ani, urma vreunei schimbări pozitive în legăturile sale cu ceilalţi.
La început căzusem într-un fel de admiraţie naivă în faţa îndemânării cu care acest „băiat deştept” îşi croise, pe măsură, o viaţă de belfer, trăgând foloase din orice împrejurare, chiar când acestea îi erau defavorabile. Pentru unul ca mine, gemând sub povara scrupulelor, Gérard D. avea carura unui magician, într-atât priceperea lui de a face ca totul să-i graviteze în jur, mă epata. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva generozitatea, compasiunea sau afecţiunea pentru ceilalţi, mai puteau fi cotate la bursa valorilor morale. Cu timpul însă, sentimentul meu de admiraţie în faţa prestidigitatorului, capabil să înnoade şi să deznoade tot felul de sfori şi sforicele, trăgând sistematic foloase egoiste în detrimentul celorlalţi, a început să pălească. Sub aparenţele omului dotat cu o inteligenţă practică ieşită din comun, se disimula, în realitate, o formă patologică de narcisism şi de perversiune, comună unei vaste categorii de indivizi din aşa-zisa lume civilizată. Perverşii narcisici nu resimt nici un respect pentru semenii lor, consideraţi ca obiecte însufleţite, utile setei lor de putere şi de autoritate.
Amicul Gérard D., era campionul promisiunilor în vânt, potrivit butadei: „promisiunile nu-i angajează decât pe cei ce cred în ele”. Surprins în flagrant delict de minciună, G.D. neagă şi argumentează cu un aplomb fără egal. Uneori se dedă la sensibile falsificări de adevăr care nu pot fi calificate drept minciuni, cu atât mai puţin de construcţii delirante. Amalgamul de minciună, sinceritate şi francheţe – destabilizant pentru ceilalţi – face parte din jocul lui preferat. Deseori se minte pe sine însăşi asupra adevăratei sale valori, asupra a ceea ce este în realitate, confirmând ambivalenţa patologică a mitomaniei. G.D. e un comedian înnăscut iar, graţie antrenamentului, viciul a devenit o a doua natură. Paleta personalităţilor, personajelor, emoţiilor sau a fentelor imaginate de el este impresionantă. Evantaiul jocului de actor este infinit şi în permanentă reînnoire . El ştie să tragă profit din toate oportunităţile, instrumentând sistematic, cu mare dexteritate, persoanele susceptibile de a-i procura un avantaj, convins şi convingându-i pe ceilalţi că totul îi este cuvenit.
Perverşii narcisici sunt incapabili să dăruiască iubire. În marea lor majoritate n-au nici o formă de omenie, nici un sentiment uman, nici o stare de suflet, nici un afect. Reci şi calculati, cu totul indiferenţi la suferinţele altora, reuşesc mai tot timpul să simuleze faptul de a fi plini de bunăvoinţă şi de sinceră empatie.
G.D., e dotat cu un spirit de combativitate extremă şi cu o capacitate remarcabilă de relansare, amândouă intensificate probabil de megalomania, narcisismul şi paranoia care se precizează, din zi în zi, tot mai clar. Orgolios din cale-afară şi obsedat de reuşită cu tot preţul, G.D., nu admite sub nici o formă eşecul. Asemănător copilului răsfăţat, dacă nu întâmpină rezistenţă, exigenţele lui sunt împinse dincolo de orice limită.
Pe timp ce trece, această dinamică a succesului devine incoercibilă. Semn al megalomaniei, ea se intensifică făcându-l alergic la cea mai mică frustrare sau contrazicere. Decepţiile fac din el un coleric redutabil, năpădit de resentimente şi de dorinţa de revanşă, ceea ce ar explica furia distrugătoare provocată de un divorţ mai mult decât justificat. Insistenţele mele de a admite urmările propriului său comportament faţă de soţie, n-au făcut decât să-i adâncească şi mai mult rănile narcisice ale rupturii. La el, mânia nu-i o reacţie pasageră şi dezlânată, a cărei durată e limitată în timp. Ranchiuna lui este inflexibilă şi implacabilă, o investiţie disproporţionată de forţe şi de capacităţi concepute cu ajutorul raţiunii. Am impresia că C.D. are nevoie de a urî pentru a exista.
Din cele relatate, G.D. nu s-a bucurat niciodată de recunoaşterea personalităţii lui proprii în sânul familiei, devenind victima investiţiei narcisiste a părinţilor, obligat, la rândul său, să-şi construiască o serie de personalităţi factice, pentru a-şi crea iluzia unei veritabile existenţe.
În privinţa calomniei, narcisicul pervers dispune de talentul ipocrit al defăimării cu aparenţe de obiectivitate şi de seriozitate, ca şi cum n-ar face decât să repete cuvinte care nu-i aparţin. De cele mai multe ori acuzaţiile lui nu sunt clare, mulţumindu-se cu aluzii voalate şi insidioase. Cu timpul însă izbuteşte să semene îndoiala, fără să pronunţe vreo frază care i-ar aduce reproşurile victimelor. O infiltrare calomnioasă izbutită, reprezenta pentru G.D., o suprema şi secretă satisfacţie.
Ne putem imagina rezultatele nefaste provenind din perversiunea narcisică în cadrul unor instituţii cum ar fi familia, şcoala, biserica, sectele, dar şi în cazul anumitor devieri demagogice sau totalitare din viaţa politică, unde anumiţi lideri prezintă simptomele acestei tare psihologice primejdioase.
Cu toată înţelegerea pe care o manifest faţă de cusurul amicului Gérad D., teama contagiunii m-a determinat să-mi scurtez vizitele pe cât e posibil sau, în cel mai rău caz, să mă rezum la un simplu contact telefonic de curtoazie.