Venisem de vreo două-trei luni în Israel şi mă aflam la un curs intensiv de familiarizare cu realităţile israeliene, ca una din activităţile organizate de ulpanul (şcoala pentru studiul limbii ebraice) pe care-l frecventam atunci. În cadrul uneia din prelegeri, regretatul rabin Mordechai Burstein, căruia îi păstrez până astăzi una din cele mai luminoase amintiri ale vieţii mele, ne-a spus povestea copilului nou-venit în Ţara Sfântă, care atunci când s-a dus pentru prima oară la o sinagogă, neştiind limba ebraică, a început să fluiere alături de ceilalţi credincioşi care îşi rosteau rugăciunile. Faţă de pioasa indignare a celor din jur, copilul a explicat, în limba maternă, că fluieratul său păstra ritmul rugăciunilor în această limbă şi era convins că acestea ajung la Înalt-Preasfântul!
Povestea mi-a revenit în mine acum vreo două luni. Mă aflam în Anglia, în vizită la prietena mea de-o viaţă, D. şi cu ajutorul ei, am ajuns la o sinagogă reformistă din Londra. Am fost împreună cu D. şi cu nepotul meu. Cerusem să spun rugăciunea Izkor, asistată de o femeie, după care să repet textul oraţiunii, pe care nu-l cunoşteam pe dinafară. Era ziua decesului unei fiinţe iubite, plecată în urmă cu doi ani. Înainte de începerea serviciului divin, explicând rostul prezenţei mele acolo, am fost întrebată de ceauşul sinagogii dacă nu vreau să spun Kadish. În engleză, cu D. ca traducătoare, mie fiindu-mi necunoscută limba lui Shakespeare! Atunci, am dat, cred, unul din cele mai deştepte răspunsuri din viaţa mea: „Dar nu vedeţi că eu sunt femeie”? Cu un zâmbet cald, omul mi-a amintit „profilul” lăcaşului de cult unde mă găseam şi mi-a explicat că da, că acolo este permisă şi femeilor rostirea acestei rugăciuni. Şi am spus-o, cu toată lumea. Chiar de la început, s-au distribuit tuturor cărţi de rugăciune bilingve, în engleză şi ebraică, fiecare rugându-se în limba pe care o cunoştea mai bine. D. (creştină ortodoxă nepracticantă), aflată între mine şi nepotul meu, care ne rugam în ebraică, a citit „Kadish” desigur în englezeşte, împreună cu toată asistenţa. Mă veţi crede sau nu, în cei 67 de ani de viaţă pe care mi-a rezervat-o Dumnezeu pe pământ, nu m-am simţit mai evreică decât în clipele acelea! De altfel, când am plecat de acolo – iar n-o să mă credeţi, poate – D. mi-a spus că s-a simţit… la fel!
Din nou, mi-am amintit episodul cu acel copil, acum vreo lună şi ceva, atunci când ştirile din presa scrisă şi electronică au avut drept „cap de afiş” grupul numit aici „Femeile de la Zidul Plângerii”, de confesiune iudaică adepte ale ritului reformist, care veniseră să se roage acolo înfăşurate în câte un talith (şal pentru rugăciune), accesoriu rezervat în religia iudaică de rit ortodox şi de rit conservator numai bărbaţilor. Era vorba de tradiţionala rugăciune de la începutul lunii (Rosh Hodesh), în cazul de faţă luna Sivan. De la o zi la alta, se armase un adevărat scandal care dobândea proporţii. Iniţial, la cererea dreptcredincioşilor tradiţionali, femeile acestea au fost îndepărtate de acolo de către poliţişti; ulterior, li s-a cerut doar să le protejeze de atacurile verbale şi fizice (s-a aruncat în ele cu pietre!), faţă de îndârjirea adversarilor masculini, în încercarea de a le alunga de-acolo pe „profanatoarele datinilor strămoşeşti”, după cum le numeau urlând ca din gură de şarpe. Iar intervenţiile acestora nu s-au oprit la urlete, zecile de ultrarelgioşi dedându-se în continuare la aruncat cu pietre şi cu scaune de plastic în poliţişti, pe care i-au şi stropit cu apă, pe când aceştia încercau să-i îndepărteze de îngrăditura amenajată ad-hoc acolo!
În cele din urmă, episodul ajungând la dezbateri în Knesset, la cererea consilierului juridic al guvernului, Yehuda Weinstein care, după ce a decis că activitatea grupului nu contravine cu nimic regulamentului locului sacru de rugăciune, a dispus ca ministrul cultelor, deputatul Neftali Bennett, să stabilească un nou regulament pentru acest loc de rugăciune, dat fiind că „Femeile Zidului Plângerii” nu au comis nici o profanare, după cum li s-a reproşat, şi ulterior, s-a decis amenajarea unei porţiuni speciale la Zidul Plângerii, care să le fie rezervată. Desigur, drumul până la această decizie a fost, cred eu, nepermis de anevoios, fiind necesare dezbaterile a două comisii parlamentare, prezidate desigur de… deputate!
Ceea ce nu a împiedicat ca acum două săptămâni, să apară pe uşa locuinţei lui Peggy Sidur, una din conducătoarele grupului „Femeile de la Zidul Plângerii”, inscripţii graffitti cu insulte şi ameninţări la adresa acesteia. Printre altele, se scria că „Femeile Zidului sunt nişte putregaiuri ticăloase” (ebr. „nevalot”), iar una din inscripţii pretindea: „Peggy, ţi-a expirat valabilitatea”!
După cum a declarat, pe bună dreptate, Peggy Sidur, „acestea sunt roadele odioase ale unei neînfrânate instigări”, avertizând că fără a se teme de această infamie, îşi va continua, împreună cu grupul, activitatea, cerând cu insistenţă o reacţie clară, de blamare a acestor instigări, din partea rabinilor promotori, care „ar trebui să-şi facă un examen de conştiinţă şi să intervină ca asemenea grave manifestări să nu se perpetueze”. Şi asta, fără a le cruţa desigur pe femeile venite să se roage acolo!
Ofiţerul superior de poliţie, g-ral Iosi Pariente, şi-a exprimat speranţa că până la începutul lunii următoare, când se cuvine ca orice bun evreu să se roage la Zidul Plângerii, „factorii decizionali în această chestiune vor ajunge la o înţelegere, fiind extrem de dureros faptul că într-un loc atât de semnificativ pentru evrei, se ajunge la asemenea confruntări”.
La fel de „supărător”, dar din alte motive, i s-a părut episodul şi unui apărător înverşunat al tradiţiei-canon de rugăciune, unul din combatanţii contra femeilor, tânărul ultrareligios Yehezkiel Wakman, pentru care acestea „încalcă o datină strămoşească instituită de-a lungul generaţiilor”.
Răspunsul l-a dat rabinul reformist Ghilad Kariv, care a explicat că în acea dimineaţă, „s-a conturat cu toată claritatea cine vine cu intenţiile sincere de a se ruga în preajma Zidului Plângerii şi cine vine cu gândul de a provoca încăierări”, demonstrând că adevăraţii profanatori ai acestui loc sacru nu sunt alţii decât capii publicului ultrareligios, care au oferit un spectacol potrivit mai curând unui stadion unde se joacă un meci „greu” de fotbal, decât unui loc sfânt de rugăciune”.
Printre deputaţii din Knessetul nostru, aceste evenimente au stârnit vii controverse, multe dintre acestea denotând transparent îndârjite adversităţi politice. Era de aşteptat, aş spune aproape logic, ca cele două mari partide ultrareligioase, cel sefard şi cel ashkenaz, „exilate” acum în opoziţie, să-şi manifeste indignarea pentru faptul că noul guvern „ar lipsi statul nostru de caracterul său iudaic”. Mai neobişnuită, situându-se la unison cu oponenţii, mi s-a părut reacţia ministrului cultelor, Neftali Bennett, liderul grupării „Habait Hayehudi”, care a văzut în demersul „Femeilor…” o provocare „de natură să semene discordia şi ura în sânul obştii evreieşti pe seama unor chestiuni în consensul general israelian, precum Zidul Plângerii”, reacţie cu atât mai contrariantă, cu cât vine în contradicţie cu cea a partenerului său de bloc electoral, Yair Lapid („Yesh Atid”), după care trebuie asigurată deplina egalitate dintre diferitele curente religioase actuale (ortodox, conservator şi reformist), dat fiind că nimeni nu-şi poate adjudeca „o deplină stăpânire asupra lui Dumnezeu”.
Personal, am simţit că mi… se rupe sufletul, de plâns voiam să zic, dar ce-aţi crezut, auzind şi citind văicărelile deputatului Moshe Gafni, din Likud, după care intrarea femeilor în incinta Zidului Plângerii, înfăşurate în thalit, ar adăuga încă o gravă controversă politică, de parcă n-ar exista şi aşa destule, aţâţând focul la extrem şi adăugând că femeile care vin la Zidul Plângerii cu thalit şi filactere, „îi rănesc cumplit inima”, pe când sute de femei şi bărbaţi dreptcredincioşi văd în asta o cumplită profanare!
Ceea ce s-a făcut că nu observă deputatul Moshe Gafni, a fost că toate cele petrecute în acest cadru… iudaic sunt rezultatul unei tot mai intense politizări a religiei, încă de la înfiinţarea Statului Israel, iar factorii reprezentativi preferă să numească „profanare” sau, să-i spunem, „deiudaizare” tocmai începutul sfârşitului acestei considerabile forţe politice. Amen!
Am citit candva o cugetare pe care mi-am insusit-o: „Apreciez pe cei care cauta adevarul, dar nu am incredere in cei care pretind ca l-au gasit”. Din categoria celor care „l-au gasit” cel mai mult ii detest pe cei agresivi, pe fundamentalisti.
Consider intoleranta aroganta o manifestare a primitivismului si prostiei. Este revoltator cum un rabin se considera mai rabin ca altul, cum unii se definesc ca fiind singurii „evrei adevarati”, sau cum barbosii de la Neturei Karta duc fanatismul religios la un nivel pentru o minte normala inimaginabil, ajungand chiar sa pactizeze cu dusmanul de moarte al statului Israel.
Intotdeauna mi-am asumat cu mandrie apartenenta iudaica, dar niciodata nu am acceptat si nu voi accepta ca sa imi impuna cineva cum sa fiu evreu. E timpul sa terminam cu „monopolul” asupra detinerii adevarului, e timpul sa intelegem ca trebuie sa respectam si sa acceptam optiunea fiecaruia privind propriul parcurs in iudaism.
Imi dau seama ca gestionarea acestui conflict este o mare problema a societatii israeliene si, evident, nici nu imi permit sa-mi dau ca parerea privind modalitatea unei reconcilieri interne. Imi exprim doar speranta ca in final ratiunea va prevala si, acordand religiei liber asumate respectul si atentia cuvenita unui element de baza al vietii evreiesti, vom putea sa ne concentram eforturile spre a face fata vechilor si noilor provocari care primejduiesc insasi existenta poporului evreu.
Aceste relatari prezinta interes si pentru cei care, din cauza distantei si altor apartenente nu pot trai pe cont propriu realitatile.
Un aspect atunci cind apar dezbateri pe marginea ,,apararii unui principiu” este ca in rationamentele celor care participa la dezbateri apar tot felul de scurtcircuite ale unor planuri de gindire sau de idei care in mod normal ar trebui sa functioneze separat. Cu alte cuvinte un pricipiu A1 care functioneaza in plan afectiv poate ca nu are ce cauta (sau trebuie luat cu o pondere redusa) intr-un rationament politic. Unii le introduc deliberat in timp ce altii sunt doar victimele unui automatism. Luati de exemplu raspunsurile la intrebarea ,,de ce ne trebuie mai multe biserici” (pus strict sub aspect economic de exemplu) si puteti vedea cit de ,,interesante” sunt abordarile.
Un exemplu de scurtcircuit de argumentare il am de la un vecin circotas din condomniumul in care sunt nevoit sa fiu responsabil tehnic. ,,Asociatii nostri trebuie sa beneficieze de confort maxim, si la capitolul asta linistea in apartament e foarte importanta!”. Il poate contrazice cineva? Apoi adauga ,,Banii pentru montarea unor noi ferestre silentioase nu conteaza”. ,,Banii nu conteaza” pentru un idealist, e adevarat si asta. Apoi îi atrag atentia ce e vorba de peste 100000 euro pe care cele 32 de familii trebuie sa-i suporte ca sa aibe cu vreun decibel mai putin (apartamentele au deja ferestre silentioase, dar ambitiosul vecin vrea unele si mai bune) si ca va fi usor de aflat ca putini dintre ei vor sustine masura. Ca ar trebui sa facem niste masuratori de sunet si o raportare la norme mai intîi. ,,Ce masuratori, nu ai incredere in MINE? – ma invinuieste contrariat.
Imi timp ce imi expun argumentele trece deja la alte chestiuni de reclamat. Nu-i convine sa afle si raspunsurile la intrebarile puse.
Am dat exemplul pentru ca mi se pare ca recunosc niste tipare de interactiune care sunt pomenite si in articol. In fond, toata chestiunea nu are de-a face numai cu religia, ci cu lupta pentru definirea sau mentinerea unor ierarhii in societate.
As avea o intrebare pentru autoarea articolului referitor la afirmatia citata mai jos:
,,cele petrecute în acest cadru… iudaic sunt rezultatul unei tot mai intense politizări a religiei, încă de la înfiinţarea Statului Israel”.
In ce consta politizarea religiei in cazul Israelului? De obicei e invers, religia patrunde, la inceput decente, in politica dupa care incearca si-si largeasca dominatia atribuita initial.