S-au împlinit 20 de ani de la elaborarea Proclamaţiei de la Timişoara. Scrisă aproape integral de regretatul George Şerban şi inspirată de Alexandra Indrieş, Proclamaţia a costituit port-drapelul unei mişcări ce nu a fost (cum vor să acrediteze unii) doar o revoltă anticeauşistă; a fost începutul unei revoluţii anticomuniste. O revoluţie rapid deturnată – prin crime, manipulare şi preluarea controlului.
Nucleul de foc al acelui document a fost Punctul 8, prima şi ultima încercare de a enunţa limpede nevoia lustraţiei şi de a o vedea fapt împlinit. Numai că pierderea dreptului de a candida pentru trei legislaturi consecutive (una peste alta, un deceniu), a stârnit puternicul instinct de conservare al foştilor activişti de partid şi al tovarăşilor lor de fapte – foştii ofiţeri de Securitate.
În schimbul unui deceniu de lustraţie aplicată celor două eşaloane atât de vinovate, s-a ajuns la două decenii de lustrare a statului de drept. Democraţia original-aplicată a îngăduit apariţia instituţiilor statului de drept, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca temelia, pereţii şi acoperişul construcţiei să fie din cel mai suspect dintre materiale – corupţia. Doar geamurile arată şi izolează bine – termopane.
Dinăuntru în afară, totul se vede încurajator. Din afară înăuntru, nu se vede nimic, din cauza transparenţei. Democraţia originală poartă întotdeauna cu ea transparenţa originală.
Cu doi ani înaintea Timişoarei, portretul dictatorului fusese dat jos în central Braşovului de greviştii porniţi de la Intreprinderea de Autocamioane. Scânteia a izbucnit în timpul schimbului III şi s-a întins repede. Represiunea a fost pe măsura curajului braşovenilor.
La 2 ianuarie 1990, cei întorşi de unde fuseseră izgoniţi şi privaţi de libertate, au înfiinţat Asociaţia “15 Noiembrie 1987″. La constituirea Alianţei Civice, noiembrie 1990, Asociaţia “15 Noiembrie” devenea membru fondator. Protestul lor, desfăşurat în faţa clădirii Senatului – prin care cereau demiterea conducerii TVR pentru acte de manipulare şi învrăjbire a românilor – rămâne un exmplu de răspuns ferm în faţa manipulării.
Acest gen de reacţie a dispărut. Stăm cu mâinile încrucişate şi ne întrebăm – care mai de care mai “filozofic” — dacă Teodor Mărieş face bine ori nu supunându-se acestui martiriu.
Tot atunci, devenea Redactor-şef al revistei braşovene ASTRA, un poet, prozator şi eseist, ce terminase Facultatea de Filozofie la Cluj. Fusese în miezul agitat al lui decembrie 1989 şi m-am amuzat o vreme amintindu-mi o primă informaţie pe care o primisem despre el – fragilul, delicatul dar încăpăţânatul Vasile Gogea, trecuse prin multe meserii, inclusiv prin cea de “preparator de produse explozibile” la Combinatul Chimic din Făgăraş. Dar nimic din ce a făcut Vasile Gogea nu este mai explosiv decât multe din scrierile sale.
Fiindcă ne-am văzut din ce în ce mai rar după intrarea în drepturi depline a democraţiei atât de originale, bunul meu prieten mi-a trimis de curând o fotografie. Aşa, ca să nu uit, că a fost o vreme în care mulţi dintre noi mai sperau.
O public aici, cu o emoţie ce-mi aminteşte că nimic nu e gata, până nu e gata cu adevărat.
De la stânga la dreapta: Mircea Sevaciuc, liderul de atunci al Mişcării 15 Noiembrie, Dorin Tudoran, Vasile Gogea şi regretatul George Şerban.
http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/03/10/proclamatia/#more-518