O zi însorită peste Praga.
Traversez pentru a nu ştiu câta oară Podul Regelui Carol şi de fiecare dată mi se pare că lumea e alta.
Un grup de japonezi se fotografiază la picioarele Sfântului Ioan Nepomuk.
Nu ştiu dacă au aflat povestea preotului devenit martir pentru că a refuzat să divulge secretul confesiunii.
Un monarh gelos şi o regină poate infidelă i-au fost patroni şi călăi.
Wenceslaus şi Sophia…
Urmăresc mulţimea şi încerc să-i citesc gândurile.
Un grup de adolescenţi admiră o mică orchestră care cântă un fel de New Orleans “bounce”.
Încep să danseze şi podul parcă-i strânge în chingi medievale.
O zi însorită peste Praga.
Mă simt tânăr şi inspirat.
Îmi încetinesc paşii, ca să nu pierd nimic din spectacolul vieţii.
Un murmur de vioară, un refren ceresc:
“You raise me up, so I can stand on mountains;
You raise me up, to walk on stormy seas;
I am strong, when I am on your shoulders;
You raise me up: To more than I can be.”
Văd doar spatele violonistului şi mişcarea magică a arcuşului.
Dincolo de el toate chipurile sunt la fel.
Doar un obraz alb şi doi ochi albaştri se desprind din mulţime.
O călugăriţă tânără, transfigurată de acelaşi cântec.
“There is no life – no life without its hunger;
Each restless heart beats so imperfectly;
But when you come and I am filled with wonder,
Sometimes, I think I glimpse eternity.”
Cântecul e gata.
Mă aplec în faţa muzicianului şi las câteva monede în cutia viorii.
Îmi ridic privirea şi încerc să regăsesc obrazul alb şi ochii albaştri.
S-au dus.
Pentru totdeauna…
Am ajuns la capătul podului.
Oraşul vibrează cu milioane de inimi.
O zi însorită peste Praga.
Şi doi ochi albaştri.
“When I am down and, oh my soul, so weary;
When troubles come and my heart burdened be;
Then, I am still and wait here in the silence,
Until you come and sit awhile with me.”
Frumos articol, nene Mircea Poiana, ca de obicei la d.-ta, dar nici un cuvant despre dimensiunile podului (600 metrii lungime si cca. 60 largime) si mai ales, nu pomenesti deloc deloc monumentul-statuie din mijlocul podului, impodobit cu o inscriptie in limba ebraica.
Eu am fost pana acum acolo de doua ori si sunt dispus, sufleteste, pentru a treia oara. Vii si d-ta?
Nu, nu am uitat Cristul de pe la mijlocul podului si nici inscriptia in ebraica. E o discutie mai ampla… si da, as merge cu dumneavoastra acolo. Pentru ca sunteti un om sensibil inzestrat cu darul si harul de a citi printre randuri.
Vreţi să vă spun cine sunt eu?…
Un pod cu chip de curcubeu –
Un curcubeu multicolor,
Armonizat pe placul tuturor!…
Cei mai mulţi –
Proştii –
Cred că sunt
Aureola unui sfânt…
Iar cei mai puţini –
Cei cuminţi –
Cei care nu se-ncred în sfinţi,
M-asigură că sunt un pod,
Pe care regele Irod –
Un rege mândru
Şi stupid –
A vrut să-l construiască-n vid…
Dar Dumnezeu l-a pedepsit,
Căci a murit,
Lăsându-şi podul nesfârşit
Exact când reuşise să-l îndoaie
Cu cei din urmă stropi de ploaie
Schimbaţi în lacrime solare,
Ca orice pod fără picioare.
Şi totuşi, acest pod sunt eu –
Un pod cu chip de curcubeu!…
– Ion Minulescu –
Poezia scrisa de Mircea este fantastica.
Iar daca tot vreti sa plecati, nu fiti atât de egoisi, ci luati-ma si pe mine. În rucksackul meu veti gasi întotdeauna muzica…
http://youtu.be/9pOdNgI-xJo
Aventura turismului o începem fiecare cu ,,reglarea tirului” pe un ,,obiectiv turistic” la care se dă năvală – un Turn Eiffel, un Ermitaj, niște Nisipuri de Aur sau Peșteri ale Muierii; un Vuiton sau o Vamă Veche.
Ulterior și treptat turistul își duce crucea inainte pînă la o formă mai elevată, în care Obiectivul poate fi aproape orice și pe care inițiatul îl mulge de elementele care îi convin numai lui, de la ochi albastri la lungime – lățime.
Este ceeace demonstrează articolul dar și comentariil.
Citat de dialog real:
– Ei, cum a fost la Stockholm?
– …? Nasol. Frig.
sau, răspuns despre Paris:
– Plin de araboi și negrotei. Femeile îmbrăcate prost (nu impopotonate – nota mea), nu ca Ale Noastre.