Virtualitatea politică are ceva patetic, mai cu seamă când devine pură ficţiune şi când, pe aripile inspiraţiei, congratulează ideea cu apelativul „cabinet fantomă”. E drept că această „fata morgana”, apărută în timpul traversării deşertului de către socialişti, este simptomul setei inxtingibile de putere la care râvnesc de-atât amar de vreme. Sortită „hibernării”, cel puţin până la alegerile municipale din martie 2008, opoziţia a cedat tentaţiei de a dubla guvernul legal cu o pastişă de iz anglo-saxon: „chadow cabinet”, inspirată din practica parlamentară britanică. Numai că la englezi, acest „cabinet fantomă”, s-a constituit la cererea Majestăţii Sale, în vederea controlului guvernelor succesive, exercitat de Suverană, aşa cum prevede constituţia. N-ar fi de mirare ca parlamentarilor socialişti francezi să le vină ideea şi a unui „chadow president”…
Ce se vrea, în realitate, această găselniţă? Cum ridicolul nu ucide, mişcarea anti-guvernamentală e un joc steril „de-a leapşă”, vizând propunerile guvernului, un fel de spectacol oferit militanţilor pentru a li se insuflă iluzia forţei. Natural, politologilor şi jurnaliştilor nu le-a scăpat scenariul la care se pretează socialiştii, creând pentru fiecare ministru real un alter-ego, gata să-l cheme la ordine ori de câte ori, spun ei, acesta ar apuca o cale prejudiciabilă societăţii.
Copierea unui concept, numai pentru a-şi ţine trupele în alertă, este un supterfugiu fără unanimitate în sânul partidului, partid care suspină, contestă şi se îndoieşte în faţa noianului de artificii, unele mai insolite decât altele. De altfel ziarul de stânga „Libération” îşi intitulează ironic editorialul „Terapie de grup pentru deputaţii PS”. „Este adevărat că ambianţa în sânul partidului nu-i genială, admite Philippe Martin, un adept al clanului fabiusian (e vorba de Laurent Fabius, ex prim-ministru socialist). Cu mare nevoinţă identificăm un şef sau o direcţie, ceea ce produce o acumulare prea mare de nedumeriri.”
O parte din socialişti refutează denumirea de „chadow cabinet”, preferând una mai autohtonă cum ar fi „anti-guvern”, destinat ripostei permanente împotriva proiectelor preşedintelui Sarkozy şi a miniştrilor săi.
Cauza degringoladei actuale din sânul stângii socialiste sunt luptele interne dintre bisericuţele apărute, cel puţin de la eşecul alegerilor încoace. Două personalităţi din conducere, care s-au găsit întotdeauna la temelia partidului, aşa numiţii „elefanţi”, Dominique Strauss-Khan şi Laurant Fabius şi-au abandonat funcţiile, preferând să lase tinerilor lupi povara restabilirii ordinei de partid şi, evident, constituirea noilor strategii pentru viitor.
În timpul celei de a V-a Republici s-a mai tentat o astfel de experienţă anti-guvernamentală, în 1966, iniţiată de François Mitterand, care a eşuat în mod lamentabil.
Să-i lăsăm deci pe bieţii socialişti să se joace de-a guvernul, dacă le face plăcere, în felul acesta vor prezenta mai puţine riscuri pentru Franţa.
