Textul care urmează a fost prezentat în cadrul unei recente dezbateri organizate de Centrul de Cercetări Avansate în Istorie, Universitatea de Vest din Timişoara.
În opinia mea, regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală, iar amânarea la nesfârşit a soluţionării acestei probleme a generat şi va genera foarte multă ineficacitate şi ineficienţă politică, socială şi economică.
Dar de ce regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală? Înainte de orice, vreau să evidenţiez faptul că în ultimile nouă decenii România a fost grav afectată din punct de vedere al costurilor şi al eficacităţii guvernării de centralizarea şi concentrarea excesivă a puterii politice. Această concentrare excesivă a puterii politice în beneficiul unui număr extrem de mic de instituţii şi de persoane a avut consecinţe nefaste mai ales în perioadele 1926-1944 şi 1945-1989. Din păcate, concentrarea instituţională excesivă a puterii politice reprezintă un fenomen recurent şi după 1989, chiar dacă consecinţele negative ale acestui fenomen au fost diminuate semnificativ după primirea României în NATO şi în Uniunea Europeană.
În perioada 1926–1938 decalajul dintre puterea decizională a autorităţilor centrale şi locale a fost imens, în condiţiile în care prefecţii celor 71 de judeţe, primarii din cele aproape 8900 de primării, precum si funcţionarii publici din judeţe, plăşi, oraşe şi comune erau numiţi sau destituiţi, direct sau indirect, de către autorităţile de la Bucureşti. În aceste condiţii costurile şi eficacitatea guvernării au fost grav afectate de clientelismul politic şi de corupţia din instituţiile statului, dar mai ales de numărul mare de decizii inechitabile, incompetente şi abuzive ale funcţionarilor publici. Pe de altă parte, concentrarea dictatorială a puterii politice in perioada 1938 – 1944 (perioada dictaturii carliste şi a celei antonesciene) a determinat o creştere aberantă a puterii decizionale a autorităţilor de la Bucureşti, consecinţele politice, sociale şi economice ale acestui mod de guvernare fiind catastrofale.
Centralizarea de tip stalinist a puterii politice în România a reprezentat o disfuncţie politică, socială şi economică specifică perioadei 1945–1989. Confiscarea şi monopolizarea puterii politice şi economice de către grupuri de interese şi de instituţii privelegiate, reprimarea prin violenţă a oricăror opţiuni şi alternative acţionale promovate de persoane sau grupuri sociale neobediente ideologic, precum şi operaţionalizarea unor politici economice, sociale şi culturale de sorginte totalitară au determinat o depreciere fără precedent a mediului politic, economic, social şi cultural românesc, consecinţele acestui fenomen fiind tragice în opinia mea. În acest context, costurile guvernării României au devenit exorbitante şi nesustenabile.
Aşa cum am menţionat, centralismul excesiv s-a diminuat semnificativ după 1989, în special după primirea României în NATO şi în Uniunea Europeană. Spre deosebire de perioada interbelică sau de perioada regimului comunist, puterea decizională a autorităţilor locale a crescut semnificativ după implozia regimului Ceauşescu, iar puterea decizională a autorităţilor de la Bucureşti s-a diminuat în aceeaşi măsură. Astfel, pentru prima oară în istoria României, demitarii din instituţiile locale ale puterii politice (primării, consilii locale şi consilii judeţene) sunt aleşi – începând cu 1992 – prin sufragiu direct. Mai mult, tot pentru prima oară în istoria României domeniile de autoritate decizională ale primăriilor, consiliilor locale şi ale consiliilor judeţene sunt formalizate – tot din 1992 – prin Lege. În opinia mea, aceste două premiere istorice reprezintă premize extrem de importante în ceea ce priveşte diminuarea gradului de concentrare instituţională a puterii politice în România, respectiv a creşterii eficienţei şi a eficacităţii procesului de guvernare la nivel local şi central.
Pe de altă parte, este de menţionat că pe termen foarte lung numeroasele restructurări administrativ–teritoriale din România au reprezentat un proces euristic cu efecte pozitive în ceea ce priveşte costurile şi eficacitatea guvernării. Astfel, dacă în 1930 existau 71 de judeţe cu un număr mediu de locuitori de 245.000 de persoane, în 2011 existau 41 de judeţe cu un număr mediu de locuitori cu mult mai mare: 423.000 de persoane. Aceeaşi creştere a eficienţei procesului de organizare administrativ-teritorială în perioada menţionată poate fi evidenţiată şi prin statistica numărului mediu de locuitori al comunelor, Astfel , dacă în 1930 numărul mediu de locuitori la nivelul comunelor era de 1.600 de persoane, în 2011 nivelul aceluiaşi indicator a crescut până la 2.950 de persoane. Cu toate acestea, eficacitatea şi eficienţa actualei structuri administrativ-teritoriale a României este extrem de scăzută comparativ cu performanţele similare din Franţa, Spania, Italia sau Polonia. Dar care sunt cauzele acestui decalaj? În opinia mea, principalele deficienţe ale actualului model de organizare administrativ – teritorială a României sunt următoarele: 1. Reducerea nejustificată a numărului optim de niveluri ierarhice prin amputarea nivelului regional din organigrama administrativ-teritorială; 2 .Numărul nejustificat de mare de primării şi de consilii locale comunale.
Spre deosebire, deci, de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, actuala structură administrativ – tertorială a României implică o dimensiune verticală compusă din trei şi nu din patru niveluri ierarhice: autorităţi locale (comunale), autorităţi judeţene şi autorităţi naţionale. Pe de altă parte, în României există un număr nejustificat de mare de primării şi de consilii locale comunale, număr determinat de discrepanţa flagrantă dintre numărul mediu de locuitori al comunelor româneşti (aproape 3.000 de locuitori per comună) şi valoarea aceluiaşi indicator în cazul Poloniei (20.000 de locuitori per comună). Evident, amputarea nivelului regional al autorităţilor publice şi numărul excesiv de autorităţi comunale a generat şi va genera nu numai costuri nejustificate, dar şi o eficacitate decizională extrem de redusă în procesul de guvernare la nivel local şi regional şi naţional. De ce?
Pentru că suprimarea nivelului regional în structurarea ierarhică a puterii politice şi excesul de demnitari şi de funcţionari comunali generează în mod inevitabil multiple blocaje decizionale, scurtcircuite de autoritate şi neasumări de responsabilitate. Pentru a evidenţia relaţia directă care există intotdeauna între configuraţia structurilor administrativ–teritoriale, pe de o parte, şi output-urile acestor structuri (eficienţă şi eficacitate acţională), pe de altă parte, voi prezenta următorul studiu de caz. După cum este cunoscut, valoarea fondurilor mutuale europene destinate finanţării unor proiecte de dezvoltare a României în perioada 2007-2014 totalizează aproape 40 de miliarde de euro. De asemenea, este bine cunoscut faptul că valoarea fondurilor mutuale europene efectiv cheltuite în ultimii şase ani şi jumătate pentru operaţionalizarea acestor proiecte este de numai 5 miliarde de euro. Dar de ce autorităţile şi instituţiile publice, companiile publice şi private şi diversele organizaţii din România nu au reuşit să cheltuie decât 12,5% din totalul fondurilor mutuale europene pe care le-ar fi putut cheltui? Evident, datorită numărului imens de blocaje decizionale, scutcircuite de autoritate şi neasumări de responsabilitate generate de centralizarea şi concentrarea aberantă la nivel guvernamental a managementului evaluarii, coordonării şi controlului unui număr imens de proiecte de dezvoltare finanţabile din fonduri europene, marea majoritate a acestor proiecte fiind formalizate la nivel local, judeţean şi regional. Ca să nu mai vorbim de corupţia generată de monopolizarea la nivel guvernamental a evaluării, coordonării şi controlului tuturor acestor proiecte. Nu în ultimul rând, disfuncţiile structurale menţionate au generat, mai ales în ultimul deceniu, grave dezechilibre şi decalaje în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a judeţelor şi a aşa numitelor regiuni de dezvoltare din România.
În concluzie, regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală, o problemă a cărei soluţionare a fost amânată în mod nejustificat foarte mult timp. Este adevărat că modalităţile de regionalizare a României din perioada interbelică (de tip fascist) şi din cea postbelică (de tip sovietic) au generat puternice resentimente în opinia publică. Dar în acest moment situaţia este cu totul alta. Apartenenţa României la NATO şi la Uniunea Europeană presupune în mod imperativ o abordare tehnocratică şi nu ideologică a optimizării structurii administrativ-teritoriale. Evident, regionalizarea României reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă în ceea ce priveşte reducerea costurilor şi creşterea eficacităţii guverrnării. Cu toate acestea, tergiversarea sine die a regionalizării României sub diferite pretexte ar implica consecinţe politice, economice, sociale şi culturale extrem de grave. Pentru că , aşa cum spune Jean-Marie Domenach, există intotdeauna probleme sociale şi politice care ”nu pot fi puse, ca şobolanii, în cuşcă. Ele ne înconjoară şi ne obligă din când în când să facem o alegere cu atât mai dificilă, cu cât a fost amânată mai mult”.
Dr. Ing. Nicolae Ţăran
15 mai 2013
O ştire legată de tema acestui articol: „Romania ar putea fi impartita in sapte sau opt regiuni – Care sunt acestea” (v. aici).
Iată un fragment:
@Nicolae Ţăran
„Este adevărat că modalităţile de regionalizare a României din perioada interbelică (de tip fascist) şi din cea postbelică (de tip sovietic) au generat puternice resentimente în opinia publică. Dar în acest moment situaţia este cu totul alta”.
Nu pare sa fie nimic diferit, sondajele (GeoPol 3/2013, 5/2013 INSCOP) arata ca majoritatea cetatenilor se opun acestei idei. Daca se va realiza se va realiza la fel cum s-au realizate si celelate doua, adica impotriva vointei majoritatii.
Pun o intrebare pentru ca nu sunt familiar cu aceasta tema.
Sunt tentat sa accept ideea descentralizarii (in sensul principiului ca deciziile sa se ia local, ponderea deciziilor in functie de nivel sa apara ca o piramida cu baza jos). De asemenea, mi se pare rezonabil ca unitatile locale sa primeasca un grad de incarcare uniform si rezonabil (adica nu primarii in sate aproape goale dar nici o primarie care sa aibe grija de prea multi cetateni).
Care este insa legatura intre descentralizere si regionalizare? La prima vedere, ar parea ca se transfera deciziile de la nivelul actual central la nivelul unor noi unitati, regiuni, care se creaza. Dar nu inseamna asta exact acelasi lucru din perspectiva unitatilor de decizie de pe cel mai de jos palier? In plus, prin crearea unor regiuni (si mentinerea judetelor, presupun) se adauga inca o veriga, avind ca rezultat o functionare si mai greoaire.
Daca regiunile ar inlocui judetele, atunci ar fi poate interesant.
Un al doile aspect, cum se poate defini si cuantifica transferul puterii de la nivelele de inferioare la cele inferioare? Ce indicatori exista?
Un alt factor, ascuns pentru mine, ar mai fi daca nu exista in România o masa decizionala la care statul ar trebui sa renunte de tot (o descentralizre inspre individ). De exemplu si daca nu ma insel, exista inca niste prevederi/obligatii greoaie cu privire la obligatia absolventilor de invatamint superior sa efecteze un stagiu la locul de munca ca o conditie de validarea diplomei (nu vorbesc de cazuri de ocupatii speciale ca medici, piloti de aviate etc). Astfel de tipuri de ,,descetralizare” ar despovara populatia si ar reduce ocaziile de exercitare a coruptiei.
Cred ca sunt prea batrin sa inteleg cauzele deciziei, unanimitatea in jurul ideii si implicatiile practice.
Cred ca baza fundamentului este incercarea continua de a experimenta, scop fundamental al fiecarui politician.
In popor se spune: „cine face si desface, tot timpul are ce face…”; asa se platesc comisii de specialitate, consilieri, etc.
Posibil sa fie o periodicitate in succesiune, cind judet, cind regiune…
Seamana cu coloana infinitului.
Japonia are o constitutie stabila de la sfirsitul razboiului. Un grup de specialisti in drept integrati in armata americana au fost izolati o saptamina sub ordinul comandantului de atunci Gen.Mc.Arthur care a inminat o pagina cu punctele de baza ale constitutiei. Si azi Japonia are aceeasi constitutie.
Alte tari mai avansate, o duc dintr-o revizuiere in revizuire si tot nu au o Constitutie pe masura.
Argumentul superior pentru regionalizare este „sa-i punem la punct pe ungurii” poate ii potolim…
Alti rau voitori cred ca in spatele regionalizarii este directiva europeana care vrea sa creeze un nou context e masura noilor comandamente ale infaptuirii batrinului continent unit.
Oricare ar fi cauza si scopul, nu restructurarea administrativa ne ofileste, adica nu este prima problema cu care trebuie sa se ocupe politicienii ci o lista interminabila pe care nimeni nu o abordeaza.
@musat
„nu restructurarea administrativa ne ofileste, adica nu este prima problema cu care trebuie sa se ocupe politicienii ci o lista interminabila pe care nimeni nu o abordeaza…”
Exact asta e opinia/atitudinea majoritatii ce apare din sondajele de opinie
Tocmai vin din Polonia de la un simpozion de balcanistică. Fiind relativ știutor de polonă, fără a o vorbi fluent, am ascultat și văzut destule dezbateri televizate, pe diverse teme. Ce teme credeți să se pritoceau în mass media din Polonia.
1. numirea ministrului justiției;
2. starea precare a educației („polonezii nu știu unde e Scandinavia”…);
3. regionalizarea, față de care există o opoziție acerbă (cel puțin așa am perceput eu analiza în cele cîteva zile cît am stat acolo).
Regionalizarea nu este și nu poate fi un scop în sine. Așa cum am mai scris pe aici (deocamdată iau o pauză), nu regionalizarea este marea problemă administrativă a României și [ci?] nerezolvarea extremelor: localități prea mari nesectorizate sau cu sectoare prea mari (un singur caz, București, care ar trebui să aibă în jur de 25 de sectoare); sau, din contra, localități prea mici, una alături de alta, dar constituind unități administrative diferite (și autorul remarcă acest lucru).
De ce și românii și polonezii au reacții adverse la regionalizare? Simplu: deoarece și unii și alții au suferit în trecut tocmai de la aceste regionalizări și le percep ca pe ceva ascuns, antinațional, pervers. Că e sau că nu e așa în actuala conjunctură e altă poveste. Exemple prea recente se opun unei stări de liniște: tragedia Iugoslavă a pornit, tocmai, de la regionalizare; divizarea Cehoslovaciei. Sigur, au fost alte situații acolo, dar orice situație de acest tip este aparte.
Cei care privesc de sus, snob, reacțiile la regionalizare ar trebui să coboare mai atent la psihologia oamenilor, care se schimbă mai greu, nu la un ordin de sus. Dacă majoritatea se teme de regionalizare înseamnă că teama aceasta este generată de ceva, iar dacă politicienii nu analizează clar și coerent acest ceva nu există nicio șansă ca regionalizarea să fie percepută astfel decît un diktat. E simplu. Criza din ultimii ani a arătat că UE, ca entitate politică, a început să se comporte tot mai dictatorial, tot mai brutal și tot mai nedemocratic.
Nu sînt neapărat un adversar al regionalizării României, dar – până acolo – mai sunt multe altele de făcut. Așa cum se poartă discuțiile, abordarea mi se pare de un diletantism dezarmant, de la premier și de la guvern, în general, la lamentabilele mass media din România.