Aprilie 2011
India a câştigat Cupa Mondială la crichet. Pe străzile din Delhi şi, cu siguranţă, în întreaga Indie, e sărbătoare. Un nou motiv de mândrie naţională. Încă de a doua zi, parcurile se umplu de copii şi adolescenţi care, îmbrăcaţi cu tricouri ale echipei naţionale, discută aprins despre cutare sau cutare jucător. Am fost destul de surprins să aflu că unii studenţi merg atât de departe cu admiraţia faţă de jucătorii de crichet, încât îi văd potriviţi pentru postul de prim-ministru, de pildă. Eu am sperat până în ultimul moment că finala va fi câştigată de Sri Lanka. Nu pentru că era o echipă mai mică, ci, pur şi simplu, pentru că am, adesea, impresia că mândria naţională indiană tinde să se transforme în aroganţă naţională. Într-un asemenea context, orice eveniment care mai pune gaz pe focul patosului naţionalist nu cred că foloseşte cuiva. Dacă India are acută nevoie de ceva, atunci cu siguranţă acel ceva e un strop de luciditate, o distanţă oarecare, o detaşare, fie ea şi modestă, faţă de discursul naţionalist pueril.
Am terminat de citit un excelent roman, The White Tiger (Aravind Adiga), în care e vorba tocmai despre tarele Indiei, despre viciile ei care, desigur, nu se revelează turistului, ele devenind apăsătoare abia în timp, printr-o acumulare lentă şi, uneori, dureroasă. Textul acesta, de o precizie stilistică chirurgicală, de o ironie cum nu am mai întâlnit în literatura indiană contemporană, ar putea avea, cu ceva şansă, efectul devastator pe care l-a avut romanul lui Rushdie (Versetele satanice) în lumea islamică. Atâta doar că India, cu rata ei îngrijorătoare de analfabetism, e destul de greu de trezit din letargie (poate că e mai bine aşa, din multe puncte de vedere!). Frenezia cu care, câteodată, indienii îşi idolatrizează ţara îmi aduce aminte de ieşirea noastră din comunism. Educaţi la şcoala naţionalist-comunistă în spiritul unui românocentrism aberant, ne-am trezit buimaci, după 1989… Am realizat că nu suntem, nici pe departe, centrul Sistemului Solar, dar cu greu am putut accepta această constatare. Şi astăzi te vei trezi frecvent cu teorii care doresc să demonstreze că strămoşii românilor de azi au fost cei care au stat la baza civilizaţiei europene. Noi nu avem probleme cu trecutul, care e mai mereu plin de glorie, de împliniri măreţe, de eroism… Problemele noastre încep întotdeauna cu prezentul. Cum se face că în ciuda unui trecut mereu maiestuos avem un prezent mediocru, patrioţii români nu se obosesc să explice.
În India, aceeaşi paradigmă… Nu puţini indieni cred cu tărie că jumătate dintre conceptele filosofiei universale şi cam tot atâtea invenţii care au modificat istoria umanităţii îşi au rădăcinile aici, în spaţiul acesta atât de impregnat de spiritualitate. Ca şi la noi, adepţii unor asemenea idei năstruşnice nu pot explica de ce prezentul Indiei arată atât de rău. Nu vorbesc aici de statistici… Când ai o ţară de peste un miliard de locuitori, statisticile nu sunt foarte relevante. Vorbesc despre mizeria Indiei, despre corupţia ei, despre totalul haos care o guvernează, despre această democraţie simulată…
O vreme mi-a fost teamă să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce văd eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Am încercat să o caut în ultimul an. Inutil… Când am terminat, însă, de citit The White Tiger, am răsuflat uşurat. Multe dintre constatările mele, dintre marile mele nedumeriri, dintre criticile virulente pe care le aduc Indiei se regăsesc în această carte. Am convingerea fermă că, nu numai în India, ci şi oriunde aiurea în lume, lucrurile s-ar putea îndrepta dacă cetăţenii ar înceta să-şi idolatrizeze ţara şi ar începe, în schimb, să îi vadă marile carenţe. Abia de atunci încolo s-ar putea construi ceva. Când îţi iubeşti ţara necondiţionat şi simţi nevoia să o aperi, chiar şi atunci când în mod evident greşeşte flagrant, nu cred că mai ai motivaţia de a schimba ceva. Iată de ce victoria Indiei în finala Campionatului Mondial de Crichet împotriva Sri Lankăi nu m-a bucurat deloc… Ba dimpotrivă.
Cu o seară înaintea primului examen, aflu că întreg calendarul a fost modificat… Toate examenele au fost amânate cu aproximativ o săptămână. Probabil că India e una dintre puţinele ţări în care acest lucru este posibil. La primul examen scris, D.S predă lucrarea după numai 45 de minute (întreg examenul se desfăşoară pe durata a 3 ore). Îl sfătuiesc să mai rămână în sală, poate va fi ceva mai… inspirat odată cu trecerea timpului. Sugestia mi se pare destul de evidentă, însă, pentru D.S, aluzia şi sugestia nu există. Cu atât mai rău pentru el. Nu am de gând să îi spun franc în faţă că stând în sală ar putea copia câte ceva de la colegii săi. Există, totuşi, o limită şi un soi de minim respect pentru meseria pe care o practic. Intenţia mea era ca toţi studenţii să promoveze… În definitiv, apreciez curajul lor de a studia o limbă care nu le oferă niciun fel de motivaţie pragmatică, imediată. D.S, însă, mă face să îmi schimb planurile. Cu cele câteva cuvinte înşirate pe pagină nu poate, în niciun caz, promova. El e, oricum, tipul studentului care se aruncă entuziast asupra cărţilor la începutul anului universitar, crezând că poate învăţa totul în câteva luni, pentru ca mai apoi să constate că nu e deloc aşa şi să renunţe, dezamăgit, la studiu. D.S are vocaţie de poliglot ratat. Pe parcursul impresionantei lui cariere de student a încercat să înveţe rusa, româna şi spaniola. Rusă vorbeşte mai bine decât mine pentru simplul motiv că eu nu ştiu mai mult de două cuvinte în limba lui Dostoievski, cu spaniola suntem la acelaşi nivel (adică undeva sub A1, dacă aşa ceva este posibil), iar în română abia de poate saluta. Sugestia mea, dacă mi-aş fi permis să îi dau sugestii lui D.S, ar fi fost să înveţe măcar engleză. Cum, însă, (aşa cum spuneam) D.S nu cunoaşte semnificaţia cuvântului sugestie, nu prea pot face mare lucru pentru el. I.S în schimb a făcut progrese remarcabile. Vorbeşte în română şi nu are probleme cu gramatica. Marele meu regret este că, de la anul, I.S va fi în Franţa, prin urmare va întrerupe studiul limbii române pentru un an. Voi încerca să văd dacă nu cumva avem vreun lector român în Franţa care să o poată ajuta să nu piardă contactul cu româna.
O nouă evadare din India… Plec pentru o săptămână în Singapore şi Malaysia. Sunt destul de sceptic în legătură cu Kuala Lumpur şi mă tem că voi ateriza într-un nou soi de junglă urbană, asemănătoare capitalei indiene. Despre Singapore ştiu că e una dintre cele mai civilizate zone ale Asiei. Însă, şi despre India se spun multe lucruri frumoase… Când ajung în Singapore sunt extrem de plăcut surprins. Totul e curat şi foarte bine organizat. Intr-un hotel din Singapore aveam să ascult o ştire despre România. Parlamentarul PDL Tălmăcean şi mai nu ştiu cum, care nu înţeleg din ce motiv, se contorsiona ridicol în direct (probabil că avea impresia că dansează!), apare pe ecranul televizorului în rolul unui clovn perfect. Singaporeza care citeşte ştirea zâmbeşte ironic, ceva de genul uite ce politicieni au unii! Ştirea durează vreun minut, cu imagini cu tot, şi apoi se vorbeşte despre represaliile guvernului chinez împotriva creştinilor. Pe mine mă uimeşte permanent faptul că avem întotdeauna rezerve inepuizabile de homunculi abia alfabetizaţi pe care să îi aruncăm pe ecrane. Dacă mâine mi s-ar cere să caut un asemenea specimen, nu cred că aş reuşi. Cumva, televiziunile şi partidele politice româneşti ştiu adresa vreunei gropi de gunoi de unde recoltează frecvent astfel de personaje. Poate că ele sunt cultivate cu grijă, cine ştie! Dacă nu aş şti că în România există şi oameni normali, mă tem că aş privi ţara aceasta sud-est europeană cu maximă rezervă!
Deşi ştiam că India şi Asia sunt două realităţi diferite, acum încep să conştientizez cât de mare e diferenţa. Desigur, locurile cele mai insalubre din Singapore sunt cartierele indiene. Nici măcar acolo, însă, mizeria de pe străzi nu are proporţiile apocaliptice pe care le capătă în nordul New Delhi-ului. Kuala Lumpur, deşi ceva mai lipsit de rigoare, e impresionant prin mulţimea de zgârie-nori şi arhitectura generală a oraşului. Pe străzile sale, maşinile circulă cu viteze ameţitoare iar semafoarele pentru pietoni fie nu funcţionează, fie rămân pe culoarea verde doar câteva secunde, după o aşteptare de minute bune. Cu toate acestea, însă, spaţiile sunt aerisite iar comportamentul locuitorilor, de un revigorant bun-simţ. De fapt, cred că diferenţa semnificativă faţă de India ţine tocmai de eleganţa vestimentară şi comportamentală a singaporezilor şi a locuitorilor capitalei malaysiene. Nimeni nu scuipă pe străzi, nimeni nu se îmbulzeşte în metrou, nimeni nu urlă în spaţii publice, nimeni nu râde zgomotos, enervant, gregar…
India e, cu siguranţă, altceva… Un haos general care dă iluzia unei libertăţi depline, dar care, în fapt, nu e decât o lume care scapă de sub control, o lume în care orice încercare de a norma comportamente şi atitudini publice eşuează lamentabil. Până şi compania aeriană indiană e oglinda societăţii indiene. Avioane vechi, zgomotoase, care se clatină la decolare, în aer şi la aterizare, servicii execrabile, stewardese plictisite care, în aşteptarea pensiei şi cu gândul la ea, uită să zâmbească sau te anunţă că se vor întoarce imediat cu sucul pe care tocmai l-ai comandat, pentru ca mai apoi să uite cu desăvârşire de el. Pe biletul electronic pe care l-am cumpărat cu vreo două luni în avans, atât numărul zborului, cât şi ora decolării erau trecute greşit. La plecarea către Singapore, Air India şi-a anulat zborul din motive…tehnice cu doar 20 de minute înainte de decolare. Atât eu cât şi restul pasagerilor am bănuit că motivele tehnice invocate aveau legătură cu numărul mic de pasageri. În final, însă, tot răul spre bine. Am dormit câteva ore în hotel şi am zburat, mai apoi, cu Singapore Airlines, în condiţii excelente. La întoarcere, nu am avut acelaşi noroc. Air India nu şi-a mai anulat zborul şi am plecat către New Delhi cu avionul pe jumătate gol. Ştiu că e uşor nedrept să vorbesc despre o companie aeriană cu care nu am zburat frecvent, însă în orele de aşteptare pe aeroportul din Delhi am discutat cu ceilalţi pasageri, mulţi dintre ei familiarizaţi cu serviciile oferite de Air India. Şi apoi, în asta constă frumuseţea unui jurnal. Impresiile sunt aici mult mai importante decât faptul verificat/verificabil sau acurateţea ştiinţifică şi cred că ele trebuie notate fără a fi trecute prin prea multe filtre suplimentare.
La întoarcerea în New Delhi, aveam să constat că vremea se încălzise simţitor. Sărea destul de bine de 40 de grade. Peste doar câteva săptămâni vine vacanţa. Anul acesta nu voi mai repeta greşeala de a rămâne peste vară în India. Voi pleca imediat spre Polonia şi, de acolo, mai departe, prin Europa. Timp de aproximativ două luni voi încerca să nu mă mai gândesc la India, la mirosurile ei, la mâncarea ei picantă, la paradoxurile ei, la enervantele ei incongruenţe, la exasperanta ei lipsă de coerenţă. Când mă voi întoarce, voi avea din nou de înfruntat temperaturile de peste 40 de grade şi musonul. Asta până pe la jumătatea lunii septembrie. Din nou, străzi inundate, electricitate întreruptă câteva ore pe zi, mirosul pestilenţial de urină şi fecale (imaginaţi-vi-le la 40 de grade!), vaci sfinte, elefanţi, maimuţe şi alte asemenea detalii care nu pot umbri frumuseţea unei incredible India la vizitarea căreia visează probabil o jumătate de Europă. Excepţională invenţie televiziunea, totuşi… Pe Discovery Chanel nu veţi vedea cu uşurinţă lucrurile pe care vi le descriu aici. Nu veţi sesiza decât exotismul unei ţări cu zeci de milioane de zeităţi şi sute de guru care predică în faţa unor alte zeci de milioane de oameni care-i ascultă extaziaţi.
Foarte instructivă toată seria şi acest episod în particular! Comparaţia cu Singapore arată rolul covărşitor al mentalităţilor asupra calităţii vieţii într-o ţară