De curînd s-a descoperit că ouăle nu au efectul înspăimântător asupra colesterolului (cum am fost terorizaţi decenii în şir) ci au efecte numai de bine (printre altele întăresc mintea). Aşa că e liber şi la ouă!
De cîte ori pică Paştele îmi aduc aminte de o întâmplare cu defunctul meu prieten din copilărie. Era prin cea mai cruntă perioadă de sfârşit de ani ’80. Amicul meu, un medic de faţadă (în realitate vândut muzicii rock, ca şi mine) se chinuia să-şi facă serviciul într-un nenorocit de cătun unde oamenii îi aduceau cu sila ouă, ouă şi numai ouă. Ce nu mînca cîinele aciuiat pe lîngă dispensar aducea el acasă şi punea cu conştiinciozitate în ambalaje celulare. Se adunase depozit de 8×8 ouă pe 10-15 nivele în bucătărie.
Pe 6 aprilie cîndva prin 1988 i-am sărbătorit ziua şi ne-am întins mai spre dimineaţă. Era o zi de sâmbătă în apropierea Paştelui.
De sictir şi plictiseală ne-am dus în bucătărie să facem nişte ouă ochi să mai reducem din munţii de ouă. Eram vreo 4-5 familii zice-se cu scaun la cap.
Am pus tigaia şi amicul meu mi-a aruncat în glumă un ou aşa ca să nu-l pot prinde. A făcut plici pe blatul bufetului de bucătărie. Ca să nu întorc şi obrazul celălalt, am escaladat, apucînd un ou şi spărgându-i-l în cap, în pletele lui negre de rockist. Vă daţi seamă efectul de culoare şi consistenţă proteinelor, albuminelor, a spărturilor calcaroase de coajă de ou nevinovat pe frumosul păr ondulat.
Deşi cel mai pacifist om din lume, prietenul meu s-a înfierbântat, a apucat la repezeală cîteva ,,grenade” avicole din primul carton şi într-o clipă, ghicindu-i intenţiile am luat-o la goană prin micul apartament cu două camere. Rezultatul conflictului a fost că albumina forma ţurţuri neobişnuit de lungi şi cleoişi atîrnînd în tavanul camerei de zi.
Cu o mediere de calitate am terminat conflictul, ne-am despărţit îmbrăţişându-ne (stăteam la câteva străzi distanţă) şi în ultima clipă prietenul ne-a oprit încărcându-ne braţele la refuz cu cartoane de ouă – să avem şi noi.
Am pornit-o pe Calea Craiovei cu sufletul împăcat, încîntaţi în răsăritul soarelui. Fericirea nu a durat. După câţiva paşi, apropiindu-ne de staţia de autobuz am realizat pericolul. Deşi era şase dimineaţă, staţia era plină ochi cu ortodocşi ghinionişti (să fi fost lume să umpli vreo două autobuze) care mergeau la muncă.
Era prea târziu ca să mai punem frîna ca motanul Tom (de, ne purtam ca şi cu oul) şi am ales să trecem cu demnitate pe lingă ei. Am văzut vreo trei duzini de priviri înfricoşătoare aţintite asupra oulor noastre (fiind în prag de Paşti comuniştii – de buna seama ortodocşi şi ei, dar la ei acasă – blocaseră vînzarea ouălor în magazine şi ortodoximea era ca turbată, ca şi noi înşine, de bună seamă).
Am bolborosit un „Nu e ce credeţi dumneavoastră” (aiurea…) la întrebările tot mai iritate în toate registrele umilinţei revoltei şi disperării „De unde le-aţi luat” evitând ca prin minune linşajul politic sau religios.
Peste câteva zile eram la etajul 8 al Institutului de proiectare din Piteşti (unde lucram) şi am auzit strigătul de luptă prin birouri al doamnei inginere X care înarmată cu sacoşă purtată discret de ochii şefului dădea năvală afară pe porţile institutului: ,,Ouă la Gigel!!!”.
Epilog
În aceeaşi vară ne întorceam, nevastă-mea şi cu mine, din excursia auto – de evadare din traiul de acasă – , obţinută cu greu, prin lagărul socialist: Ungaria, Cehoslovacia, RDG.
Cu încântare relatăm prietenului nostru medicul: „A fost minunat, în tot concediul nu am dat cu ochii de niciun ou!!!” (adică nu fusese nevoie pentru că se găseau toate celelalte bunătăţi). „Foarte bine, a concluzionat el, că nici aici nu o să mai vedeţi”. Îşi găsise un post la oraş, de balneolog, singura specialitate în care nu-ţi mor pacienţii (aflase el de la un confrate bătrîn).
Pacienţii nu mor ei, dar mor doctorii. În clipa când scriu, sunt straniu de aproape de prietenul meu Cornel. El sub iarbă, în cartierul de alături al Stockholmului („Cuibul Porumbiţelor”), eu încă pe deasupra.
Dragă George, ai atins o problemă de valoare economică mondială!
În timp ce în crizele economice din multe ţări moneda naţională în criză este ajutată cu valută forte sau chiar cu aur şi argint, în Bulgaria a fost o perioadă când se plătea biletul de autobuz cu câte un ou, şi intrarea la cinema – cu doua oua !
Şi în România, în perioadele de restrişte, un prim-ministru, foarte inspirat, a dat exemplu de cum poţi să te refaci economic, producând găini şi ouă, ba mai mult, din spirit de generozitate, permiţând oricui să-i numere ouăle !
Ce-i drept, e drept: „orice zi… deasupra e mai bună decât una dedesubt…!!”.
@George.
Imi place foarte mult cum scrii si povestesti.
@Olivia, Pincu
Multumesc pentru comentarii si ma bucur ca textul a produs si placere! Pentru cel care scrie e o confirmare sa mai incerce si alta data.