A promova, ca exerciţiu curent, abordarea critică, a te deplasa în jurul subiectului, oricare ar fi acela, circular, pentru a încerca să descoperi fisuri care să te facă să înţelegi, a refuza sistematic verdictele în jurul cărora se coagulează majorităţi, preferând să ajungi la acelaşi rezultat de unul singur, a demola certitudini doar pentru a-ţi obliga propria minte să lucreze, a dispreţui calea bătătorită pentru simplul motiv că ea creează confort intelectual, a evita convingerile prea ferme, enunţurile prea unilaterale, a te angaja în polemici, atunci când vehemenţa lor se rezumă la idei şi nu coboară către persoane, a te plasa, de principiu, de partea minorităţii, atunci când ea se află în pericol de a fi strivită de logica majorităţii, oricât de infailibilă ar părea, a opta pentru metodele descriptive în dauna celor normative, a te plasa, umanist, de partea celor cărora nu le pasă de etnie, a celor care nu au, faţă de stat, imn, drapel sau alte simboluri naţionale, ataşamente emoţionale, a te afla de aceeaşi parte a baricadei cu cei care întreabă şi nu cu cei care răspund, toate acestea mi s-au părut în anii din urmă a fi opţiunea firească, singurul unghi din care se poate aborda problema românismului, a specificului naţional, a identităţii naţionale.
Atins, poate, de evlavia cu care, zilele acestea, credincioşii iau lumină din toate bisericile ţării, emoţionat până aproape de lacrimi de transmisiunile televiziunilor noastre, care îndeamnă la toleranţă, pace sufletească şi alte valori care, de nu ar fi creştin-ortodoxe, ar putea fi budiste sau zen, am hotărât să scriu ceva de bine, care să emane optimism, miros de iarbă verde şi mititei la grătar.
Ceea ce mi se pare a fi o culme a optimismului e constatarea (care, din păcate, nu-mi aparţine!) că românii nu sunt deloc altfel. România e, dar numai în aceeaşi măsură în care fiecare naţiune a Terrei e diferită. In corpore, nu suntem nici mai ospitalieri, nici mai harnici, nici mai înalţi, nici mai frumoşi decât alţii. Femeile noastre, berea noastră, vinul nostru, bucătăria noastră, religia şi obiceiurile noastre, nu sunt cu nimic mai speciale decât femeile, berea, vinul, bucătăria, religia şi obiceiurile altora. În oglindă, grobianismul, intoleranţa, lipsa de educaţie, cerşetoria, furtişagul, corupţia nu sunt nici ele vreo fatalitate. Ceea ce înseamnă, pe cale de consecinţă, că nu suntem condamnaţi să rămânem veşnic acolo unde suntem, adică pe la coada Uniunii Europene.
Poate că cel mai important motiv de optimism tocmai de aici vine; privind istoria îndepărtată a Europei, avem nenumărate exemple de marginali care s-au deplasat către centru, de naţiuni faţă de care s-au dezvoltat stereotipii îngrozitoare pentru ca, la doar câteva generaţii distanţă, să le regăsim în avangarda culturii bătrânului continent. Nimic nu e veşnic pentru simplul motiv că naţiunile, oricare ar fi ele, sunt, mai degrabă, straturi de mitologii succesive decât cine ştie ce realitate transcendentă. Dincolo de istorie, de realităţi economice se află indivizii. Oameni ca mine şi ca dumneavoastră, care, din raţiuni întâmplătoare, dintr-un accident, sunt fie români, fie creştin-ortodocşi. Ideal ar fi să nu rămânem doar atât. Nu ştiu dacă aţi petrecut fie şi doar câteva minute gândindu-vă că v-aţi fi putut naşte la New Delhi sau Teheran. În mod natural, aşa cum astăzi ciocnim ouă roşii de Paşti, am fi putut aduce ofrande lui Ganesh sau ne-am fi putut ruga într-o moschee.
Bine, dar nu ne-am născut nici la New Delhi şi nici la Teheran, veţi spune. Perfect adevărat, dar nici eu şi bănuiesc că nici dumneavoastră nu am avut vreodată ceva de zis în legătură cu locul naşterii noastre. Un cunoscut îmi spunea odată că, şi dacă s-ar fi născut la Delhi, ar fi fost tot creştin-ortodox. A încercat să mă convingă că ar fi găsit dreapta credinţă în mod miraculos, prin cine ştie ce revelaţie. Bănuiesc că, plimbându-se pe străzile capitalei indiene, întâlnind la fiecare câteva sute de metri cel puţin un templu hindus, Dumnezeu i-ar fi vorbit, ca în Vechiul Testament, spunându-i (nu ştiu încă în ce limbă, probabil că hindi) că ortodoxia e singura cale. Greu de crezut. Fie şi pentru că nu ştiu ca Dumnezeul creştin să fi vorbit vreodată vreunui hindus practicant.
Aşadar, dacă religios şi etnic suntem ceea ce suntem printr-un accident sau o loterie, printr-un concurs de factori sau datorită unui întreg lanţ de înaintaşi care, indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat într-un anume spaţiu, devenit, prin voia istoriei, la un moment dat, statul naţional unitar român, nu pare uşor tragi-comic să facem atâta caz de românitatea sau ortodoxia noastră?! Mai mult decât atât, nu e uşor degradant să ne definim în exclusivitate în funcţie de valori culturale cărora le aparţinem accidental sau de realităţi care, la scara duratei lungi a istoriei, se modifică radical şi periodic?! Căci, dacă nu suntem nimic în afară de ceea ce accidentul naşterii noastre ne-a făcut să fim, nu e… cam puţin?! Acesta este, din nou, motiv de optimism. Acceptând că suntem rodul unui anumit tip de societate, dar puteam fi, oricând, orice altceva, vom accepta că felul nostru de a fi nu e nici mai bun, nici mai rău decât alte feluri de a fi. E, doar… diferit. Nu diferit în eternitate, ci doar într-un moment dat.
Prin urmare, tradiţiile şi specificul nostru naţional nu ne plasează în niciun fel pe vreo treaptă a vreunei imaginare ierarhii. Trăim astăzi, alături de toate naţiunile sau triburile planetei, consecinţele propriei noastre istorii. A fi, deci, român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Înseamnă ceva, dar numai în termenii diferenţei, nicidecum ai superiorităţii sau inferiorităţii. Mai înseamnă ceva în fotografia momentului, dacă ne comparăm, de pildă, în termeni de Produs Intern Brut sau cantitate de pastă de dinţi consumată într-un an, pe cap de locuitor. Însă, de aici şi până la a crede că nemţii sunt mai organizaţi doar pentru că sunt nemţi şi românii sunt firi blajine şi poetice doar pentru că sunt români, e un drum lung, la capătul căruia, cel mai probabil, se află o prăpastie… Un drum atât de lung, încât nici măcar nu merită străbătut…
Foarte frumoasă pledoarie pentru egalitatea oamenilor!
Doar că prin fraza Dvs: „nu ştiu ca Dumnezeuul creştin să fi vorbit vreodată unui practicant hindus”, i-aţi oferit lui Dumnezeu o anume religie!
Din punctul de vedere al ştiinţei despre Univers, VIAŢA nu poate avea decât un singur izvor, pe care dacă-l numim „DUMNEZEU”, el este al tuturor fiinţelor şi al tuturor religiilor!
Şi deşi faptul că Dumnezeu i-a făcut pe Fecioară Maria şi pe fiul său, Isus Hristos – evrei, o astfel de existenţă sectară a unui Dumnezeu-evreu, Dumnezeu-creştin, Dumnezeu-musulman, etc. este inacceptabila si absurdă pentru această ENTITATE universală promotoare a Vieţii!
@Ovidiu Ivancu–„Un drum atât de lung, încât nici…”
mda,
Atatia pasi m-au dus de tot ce-am fost departe
Si atata drum pe mine de mine ma desparte
Ca nu mai pot pricepe al…
Cred ca vi s-ar potrivi ca motto data fiind lunga lista de articole anti-romanesti pe care ati produs-o aici (sau „Acum”).
Dar sa speram ca doar ca motto nu si ca epitaf. Viata e o poveste lunga si, cine stie, poate intr-o zi o sa va intoarceti „acasa”.
—
„religios şi etnic suntem ceea ce suntem printr-un accident sau o loterie, printr-un concurs de factori sau datorită unui întreg lanţ de înaintaşi care, indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat într-un anume spaţiu, devenit, prin voia istoriei, la un moment dat, statul naţional unitar român”
N-am stiam ca „statul naţional unitar român” a aparut fiindca unii, „indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat” în acest spatiu.
Stiam ca formarea Romaniei moderne a fost proces politic ce s-a intins pe durata unui secol (19) si a presupus un efortul cultural, economic si politic al catorva generatii. Si sacrificiul multora dintre ei, au murit aproape 1 milion de romani in primul razboi mondial, dar s-a atins scopul unificarii teritoriilor locuite de romani.
Se pot spune multe si despre credinta, mai ales in evul mediu cand identitatea religioasa (nu cea etnica) era identitatea politizata. Fie ca vorbim doar de contextul crestin (romanii ortodocsi in Transilvania „papala”-catolica) fie de cel mai larg al confruntarilor europene dintre Crestinatate cu expansionismul Islamic.
Idea e ca fiecare popor e ce e prin propria vointa, exista datorita efortului permanent, constient sa fie ce este, sa existe sau sa devina si mai mult.
Domnule Sfatz Pincu,
De acord cu dumneavoastra. Asta era si sensul frazei.
Domnule Ion Ionescu,
Nu am inteles chestiunea cu epitaful sau, mai bine spus, imi place sa cred ca ati vrut sa spuneti altceva decat ceea ce inteleg eu. Nimeni nu minimizeaza sacrificiul sau efortul cultural al parintilor fondatori ai Romaniei moderne. Numai ca aici ideea era alta.
@Ovidiu Ivancu
-„Nimeni nu minimizeaza sacrificiul sau efortul cultural al parintilor fondatori ai Romaniei moderne.”
In cazul articolului dvs. nu e vorba nici macar de minimzare, el nu pare exista deloc in conceptia dvs. E doar un „accident”, „loterie”, „indiferent de propria voinţă”, un accident „tragi-comic” de care se face „atâta caz”.
E un accident, o loterie, ca ti-ai intalnit viitoarea sotie cand vizitai o expozitie, dar faptul ca te-ai casatorit cu ea si te-ai straduit o viata sa construiesti o relatie si o familie nu e ceva tragi-comic. Nu e vorba aici de
„procreere” la betie.
E ceva ce presupune valorizare constienta, presupune efort, vointa, sacrificiu pentru pastra (preserva) si dezvolta ceva important pentru tine.
Mutatis mutandis, un popor exista (continua sa existe peste timp) doar in masura in care lupta sa isi pastreze si sa isi dezvolte valorile, atributele si caractersticile ce il definesc („a fi insemana a fi ceva anume”) in ciuda adversitatilor istoriei.
„Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuti”!
Nevoia de afirmare a unui individ se satisface, într-o bună măsură, prin asocierea la un grup cu anumite caracteristici mai mult sau mai puţin pozitive, dar care îţi permite să spui „Noi suntem…”, mai întotdeauna – „mai cu moţ” – decât ceilalţi!
Acest gen de asociere este specific celor care nu gândesc prea mult. Este cazul grupărilor în „frăţii”, a grupărilor pe criterii politice – „partide”, credinţe-„religii”, gusturi-„cluburi”, etc.
Asta este o situaţie de fapt şi trebuie acceptată că atare, fără a le critica, cât timp nu fac rău, existând şi lăsând şi pe alţii să existe.
Dar sunt adevărate calamităţi umane acele asociaţii din oameni care spun: „Noi suntem… aşa şi pe dincolo, şi nu tolerăm că alţii să fie ca noi !!.. şi prin urmare ,”cine nu-i ca noi, să dispară”…
Fară îndoială, orice popor are dreptul la identitatea să specifică, la valorile sale naţionale, la mândria să naţională, la istoria sa specifică.
Cosmopolitismul şi globalizarea pot exista numai în zona producţiei materiale. Integrarea în valorile genrale ale omenirii se face prin valorile culturale unanim acceptate şi niciodată prin impunere !
@Pincu Sfartz
> prin fraza Dvs: “nu ştiu ca Dumnezeul creştin să fi vorbit vreodată vreunui hindus
> practicant” i-aţi oferit lui Dumnezeu o anume religie!
Sau prin „Dumnezeul creştin” se poate înţelege „Dumnezeul creştinilor„, iar atunci este vorba fie de Dumnezeu-Tatăl (creatorul lumii, pentru evrei, creştini şi musulmani), fie de Dumnezeu-Fiul, adică Iisus Cristos. Dumnezeu-Tatăl n-are nici o religie, iar Dumnezeu-Fiul are, şi anume două 😉
@Ovidiu Ivancu
> Nu am inteles chestiunea cu epitaful sau, mai bine spus, imi place sa cred ca ati vrut
> sa spuneti altceva decat ceea ce inteleg eu.
Eu înţeleg fraza d-lui Ionescu la care vă referiţi ca sperând ca aceea să nu fie opinia dv. definitivă şi că aveţi timp s-o mai schimbaţi. Altfel nu i-aş fi dat drumul ca modertor…
@Ion Ionescu
> Nu stiam ca “statul naţional unitar român” a aparut fiindca unii, “indiferent de
>propria voinţă, s-au născut şi au procreat” în acest spatiu.
Nu asta a spus dl. Ivancu, ci că rezultatul unor evenimente necontrolate este identitatea religioasă şi etnică, iar nu formarea statului naţional unitar român.
@Alexandru Leibovici ..”iar nu formarea statului naţional unitar român”
Nu, el saracu’ a „devenit, prin voia istoriei, la un moment dat”.
De parca ar fi venit adus de val, de valul istoriei, de „vointa” (antropomorfica ?) a „istoriei” nu creat (si mentinut/dezvoltat) de vointa unor persoane (popor, natiune in cazul nostru) care „faceau caz” de eventuala lui distrugere.
Domnule Alexandru Leibovici,
Inteleg. Daca as fi citit cu mai multa atentie as fi inteles chestiunea cu epitaful. Aveti dreptate. Multumesc pentru interventie.
@ Alexandru Leibovici
Fraza : “nu ştiu că Dumnezeul creşţin să fi vorbit vreodată vreunui hindus ” aparţine Stimatului Domn Ivancu şi se găseşte ca o ultima frază din pasajul al trelea de jos în sus.
În ce priveşte afirmaţia Dvs precum că Iehoshua avea 2 religii, pot să Va contrazic, spunând că sigur era de religie iudaică, pentrcă nu avea cum, în timpul viţii sale, să ştie că este CREŞTIN !!
@Pincu Sfartz
1. Fraza : “nu ştiu că Dumnezeul ….”
Eu am reprodus ce aţi scris dv., iar în partea reprodusă apare citatul din dl. Ivancu. Nu se poate face confuzia că v-aş fi atribuit dv. acel citat.
2. Câte religii avea Iisus?
Scrieţi: „nu avea cum, în timpul viţii sale, să ştie că este CREŞTIN !!”
Aveţi perectă dreptate: era (şi) creştin, dar FĂRĂ SĂ ŞTIE 🙂 🙂
Este frumos ca macar noi românii ne încurajam între noi, daca tot mass media din strainatate ne prezinta într-o imagine nu prea favorabila. Si hai sa recunoastem ca nu ne simtim deloc bine.
Fotografia care însoteste articolul, m-a inspirat sa va provoc sa scrieti despre inventiile care au fost descoperite în tarile dumneavoastra adoptive (sau în care traiti momentan).
Voi începe cu Germania, ajutata de revista “Die Welt”.
Ar fi interesant ca dumneavoastra sa continuati….
1440: Johannes Gutenberg a inventat tiparul, marcând începutul Iluminismului. Astfel, educatia nu a mai fost privilegiul doar al celor bogati;
1517: Călugărul Martin Luther a formulat teza Reforma Bisericii Catolice;
1650: Omul de știință Otto von Guericke dovedește existența unui vid în Magdeburg.
[Mod.: am scurtat lista, este prea lungă, un link ar fi fost suficient, chiar dacă era la un text în germană; mulţumesc pentru efortul de a traduce. Dacă cititorii doresc, pot să pun şi restul]
In ultima vreme si din ce in ce mai des primesc destule mesaje – faurite de altii- la cere se apeleaza la sofisme cu vadit efort de convingere a destinatarilor.
Din pacate nu sunt multi care identifica, care sa aiba abilitatea (ca sa ma exprim eufemistic) de a descoperi aceasta forma manipulatorie de comunicare.
Eu unul ma simt jignit citind astfel de materiale (articole, inscrisuri) pentru ca am parerea (sau chiar convingerea) ca sunt luat drept un naiv, un neinstruit sau alte asemenea.
Faptul ca nu s-a dat o replica la un comentariu dur imi arata ca autorul nu si-a putut permite sa contrazica un adevar de o evidenta clara care o poate vedea chiar si o …drona.
Asa incat: domnilor, NU va mai obositi sa scrieti lucruri in care nu credeti. Va vei pierde din credibilitate, din audienta si oricum efortul fi va inutil.
@Constantin V.
> Faptul ca nu s-a dat o replica la un comentariu dur imi arata ca autorul nu si-a putut
> permite sa contrazica un adevar de o evidenta clara
Pentru ca comentariul dv. să aibă un rost, ar fi trebuit să spuneţi:
1. Care este acel „comentariul dur”?
2. Care este acea „evidenţă clară”?
3. Iar dacă nu, atunci: care sunt sofismele din articol (pe care „comentariul dur” le face praf)?
@Christina Vlad
> Este frumos ca macar noi românii ne încurajam între noi… Fotografia care însoteste articolul,
> m-a inspirat sa va provoc sa scrieti despre inventiile care au fost descoperite în tarile
> dumneavoastra adoptive
Hmmm… Nu cred că articolul cheamă la încurajarea de care vorbiţi. Iar fotografia… cuplată cu articolul ar fi trebuit să vă descurajeze să daţi liste de invenţii care nu pot decât porni interminabile discuţii despre prioritate…
@Christina Vlad
Invenţiile sunt realizări personale şi oricât de multe şi importante ar fi, nu reprezintă o caracteristică a unui popor! Capete deştepte, dar şi capete proaste, se regăsesc in aceiasi proporţie la toate popoarele la toate rasele. Diferenţa dintre un popor şi altul o face gradul de educaţie şi randamentul global al muncii.
Atitudinea faţa de români, în străinătate, depinde exclusiv de comportamentul lor acolo, şi oricâte invenţii s-ar face în ţară, atitudinea străinilor nu se va schimba dacă acei rom-ani vor fura, vor cerşi, vor tâlhâri!
Iar un roman care este civilizat, muncitor, bun profesionist, atent cu cei la nevoie, va fi apreciat oriunde ar fi.
Domnule Leibovici, daca eu nu am înteles va rog sa-mi explicati dumneavoastra.
M-am straduit sa fac o lista cât mai scurta. Dar asta e! Sunt foarte multi inventatori inteligenti germani.
Va mai rog sa ne scrieti despre inventiile elvetiene. Înca din copilarie existau niste carti de desene animate foarte renumite care se numesc… Ma ajutati dumneavoastra ?
@Christina Vlad
> Domnule Leibovici, daca eu nu am înteles va rog sa-mi explicati dumneavoastra.
Priviţi fotografia. Textul de pe steag ne enumeră câteva motive pentru care să fim mândri că suntem români(*), şi anume câteva invenţii făcute de români(**). Eu cred însă că mă pot mândri numai de ceva ce am făcut eu însumi, sau măcar am contribuit cu ceva, ori aici nu-i cazul. Iar inventatorii respectivi s-ar simţi jigniţi, pe bună dreptate, că încerc să profit pe nemeritate de munca lor. Textul de pe steag este o dovadă de tribalism. Sau, cu referire la articol, este românism aşa cum nu trebuie să fie, după părerea autorului.
(*)fiind pe fondul steagului, simbol al ţării, presupun că evreii români sunt incluşi
(**)să admitem că sunt într-adevăr făcute de români
> Va mai rog sa ne scrieti despre inventiile elvetiene. Înca din copilarie existau niste
> carti de desene animate foarte renumite care se numesc… Ma ajutati dumneavoastra ?
Nu ştiu nimic despre invenţiile elveţiene. Nu ştiu de ce cărţi vorbiţi, poate pentru că copilăria mea nu s-a petrecut în România. Deci nu pot să vă ajut, şi nici nu vreau – din motivele explicate.
Daca ar trebui sa populez o mica insula pustie (care mi s-ar pune la dispozitie) dupa mintea mea ca sa iasa cit mai bine posibil, as alege o echipa compusa din mai multe persoane „anti-” (completati cu ce vreti) si mai putine filo-.
In primii am mai multa incredere, sunt mai stabili, loiali, nu se indoaie dupa vremelnince stari de spirit, sunt de cursa lunga. Persoane asa cum este autorul articolului care e suspectat de anti-românism (nu stiu ce e aia si mai ales nu stiu la ce foloseste, probabil o obsesie bolnavicioasa sa iei locul, geografic vorbind, românilor – chiar daca unii m-ar suspecta, in urma felului cum comentez, pentru asa ceva nu as putea niciodata opta; departe de a lua locul, am plecat cit mai departe).
Poate ca as primi in echipa si un numar de „filo-” dar nu mai mult de o treime si cu conditia sa fie onesti. Acestia ar putea echilibra scepticismul primilor si prin incrucisare ar iesi o combinatie de viziuni, nerabdare de a le aplica si pragmatism. Misiunea nu e cu mult diferita de cea a unui antrenor de fotbal, care la meciuri sta pe tusa si urla la jucatori fara ca pentru asta suporterii sa-l suspecteze de anti-. Nu vorbim aici de vinzarea meciurilor (bucuria echipei).
De cei care incearca sa mearga inainte cu capul intors inapoi m-as feri.
Domnule Leibovici, ma refeream la Globi, figura elvetiana pentru copii care a avut cel mai mare succes pâna acum.
Globi este un papagal-om, cu corpul albastru, cioc galben, basca pe cap si pantaloni cadrilati în rosu-negru. A fost inventat în 1932 de desenatorul Robert Lips si textierul Alfred Bruggmann.
Familiile germane din România primeau aceste carti-benzi de la prieteni sau rude din Elvetia. Am si eu câteva exemplare.
@Christina Vlad
> Am si eu câteva exemplare
Good for you!
@George PETRINEANU
–Daca ar trebui sa populez o mica insula pustie (care mi s-ar pune la dispozitie) dupa mintea mea ca sa iasa cit mai bine posibil, as alege o echipa compusa din mai multe persoane “anti-” si mai putine filo-….
Interesant d-le Petrineanu, exact ce as face eu doar eu as alege o echipa de „filo”. Sunt mai de caracter, nu sunt atat de consumati de ura si revendicativi ca cei ‘anti”, mai onesti, mai loiali, si ma pot baza pe ei.
In schimb experienta mea cu cei cei „anti” a fost …well, negativa.
Probabil e o chestiune de valori aici, de „cine se aseamana se aduna”.
Dar cum fiecare grup urmeaza sa stea pe insula lui nu cred ca vor fi probleme.
@Ion Ionescu
Va dau dreptate si nu ma mai pricep sa continuu.
Ar fi bine doar sa nu cadem in automatismul, care nu e nici fair play, de a-i califica drept ticalosi pe acei cu sprit lucid, sceptici, critici. Vina lor e ca tintesc prea sus cind altora li se pare ca deja au ajuns acolo. Mi se pare in multe cazuri cind pe cineva de anti-ceva e ca sa-i aplicam o lovitura sub centura. Stim ca da bine la public si va trece nesanctionata.
Ca sa n-o mai lungesc, sunt multumit cu articolul. Amenintarile de anti-rominism ar fi avut gradul lor de pericol in alte perioade. Acum nu mai are nimeni cum sa arunce natia româna in mare. In schimb e lipsa de spirit autocritic, de pus osul la „antrenament” dur. Asa ca merita riscul.
@Ovidiu Ivancu
Scrieţi că în mentalitatea(*), cultura din România de astăzi sunt răspândite, mai mult decât în unele ţări europene, furtişagul, corupţia, etc.:
caracteristici culturale pe care le consideraţi, personal, negative, deoarece doriţi o îmbunătăţire.
Pe de altă parte scrieţi că mentalitatea („felul de a fi”) românilor nu e nici mai bună, nici mai rea decât a altora:
În prima parte spuneţi că există o problemă cu anumite trăsături ale mentalităţii/culturii româneşti, trăsături ce trebuiesc corectate – deci sunt, după dv., negative, iar apoi spuneţi că astea sunt simple diferenţe, nicidecum tare.
În opinia mea, în prima partea faceţi deci o constatare – negativă în ochii dv. – asupra culturii/mentalităţii româneşti, iar la sfărţit faceţi o concesie tezei după care nu există mentalităţi/culturi superioare sau inferioare – tot din punctul dv. de vedere!
——
(*)mentalitatea unei colectivităţi este un concept eminamente statistic; el descrie prevalenţa (în comparaţie cu alte cultiri) a unor anumite trăsături. Nu permite vreo inferenţă cu privire la mentalitatea unei anumite persoane concrete.
Când am vorbit de încurajare am luat în considerare rândurile de mai jos:
„A fi, deci, român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Înseamnă ceva, dar numai în termenii diferenţei, nicidecum ai superiorităţii sau inferiorităţii.”
Ma gândisem chiar sa-l invit pe domnul Ivancu în Germania si sa constate la fata locului superioritatea sau inferioritatea.
Civilizatia pe care am gasit-o aici în Germania este incomparabila fata de cea din România.
Germanii sunt cunoscuti pentru ordine, curatenie, seriozitate profesionalitate, simtul datoriei, punctualitate… O punctualitate încât îti poti fixa si ceasul dupa mersul trenurilor.
Este adevarat… românii sunt inteligenti, pentru ca au mult mai multe diplome (cumparate)… dar mentalitatea este înca în stadiu primitiv.
Doamna Cristina Vlad,
Va multumesc pentru gandul dvs. de a ma invita in Germania. Am fost, nestiind, evident, ca urmeaza sa primesc o asemenea invitatie. Daca ati fi citit cateva randuri mai jos, v-ati fi lamurit despre ce e vorba in text:
„A fi, deci, român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Înseamnă ceva, dar numai în termenii diferenţei, nicidecum ai superiorităţii sau inferiorităţii. Mai înseamnă ceva în fotografia momentului, dacă ne comparăm, de pildă, în termeni de Produs Intern Brut sau cantitate de pastă de dinţi consumată într-un an, pe cap de locuitor”.
Stimate Domnule Alexandru Leibovici
Cand vorbesc de grobianism, intoleranţa, lipsa de educaţie, cerşetorie, furtişag, corupţia nu vorbesc de mentalitate, ci de o poza de moment sau pur si simplu de stereotipii. De altfel, nu lucrez in text cu conceptele de „mentalitate” sau „mental colectiv” (daca nu ma insel, ele nu sunt invocate nicaieri in text, apar doar in comentarii).
Problemele societatii romanesti nu sunt, in opinia mea, neaparat probleme de mentalitate, ci consecinte firesti ale unui anume tip de istorie recenta. Insa, istoria e scrisa si rescrisa permanent, or, in sensul acesta, tarele societatii romanesti de azi nu sunt condamnate a fi permanente. Vietuirea intr-un climat de normalitate ceva timp corecteaza gradual si tarele invocate de mine in articol.
Domnule Ivancu, îmi pare rau ca nu v-ati facut înteles. Eu cred ca o discutie despre România ar trebui sa înceapa întotdeauna cu „mentalitatea”.
Care credeti ca este legatura între „consecintele firesti ale unui anume tip de istorie recenta” si: lipsa unei conduceri eficiente a statului, a unei economii functionale, a unui sistem de învatamânt performant, a profesionistilor, a coruptie si tentatiei de a fura? Ce viitor poate avea România daca nu îsi formeaza specialisti ci doar „manelisti”?
Climatul de normalitate de care vorbiti este viciat de violenta, înjurii, alcool, tutun într-o lume în care competenta si competitivitatea sunt bazele importante ale viitorului.
Stimate domnule Ivancu,
Mentalitate, cultură – sunt concepte care subsumează fenomenele de care vorbeam, dar dacă nu doriţi să le folosim, foarte bine, n-o să ne certăm pentru atâta lucru 🙂
> Problemele societatii romanesti … sunt… consecinte firesti ale unui anume tip de istorie recenta.
La ce istorie recentă vă referiţi? Cât de recentă? Cât de recente sunt în România grobianismul, intoleranţa, lipsa de educaţie, cerşetoria, furtişagul, corupţia şi altele?
> … tarele societatii romanesti de azi nu sunt condamnate a fi permanente. Vietuirea intr-un
> climat de normalitate ceva timp corecteaza gradual si tarele invocate de mine in articol.
Mă întreb de unde o să apară acel „climat de normalitate”? Eu nu cred că va pogorâ din ceruri peste România…
Numai într-un singur sens aveţi dreptate: românii care se smulg din societatea românească, emigrând în ţări cu un „climat de normalitate”, aceia vor avea o viaţă normală dacă nu la prima, atunci la a doua sau a treia generaţie.
@Al. Leibovici,
Nu cred ca autorul articolului are nevoie de avocat si in niciun caz din cadrul redactiei.
De mai multe ori mi s-au dat replici ca inscrisurile/comentariile mele la articolele din acest site nu au vreun rost, inteles. Ce sa fac, asa scriu eu, mai incifrat…
Si daca vreti un citat dintr-un comemtariu trecut cu vederea atunci iata unul: …”lista de articole anti-romanesti pe care ati produs-o aici (sau “Acum”)….”
Si aveti dreptate atunci cand scrieti: „Faptul ca nu s-a dat o replica la un comentariu dur imi arata ca autorul nu si-a putut permite sa contrazica un adevar de o evidenta clara”.
@Constantin V.
> Ce sa fac, asa scriu eu, mai incifrat…
Conform Regulamentului, a scrie clar este o obligaţie. Deci atenţie!
> Si aveti dreptate atunci cand scrieti: “Faptul ca nu s-a dat o replica la un comentariu…”
Fraza „Faptul ca nu s-a dat o replica la etc.” n-am scris-o eu.
Cât despre numeroasele articole „anti-româneşti” apărute, ziceţi, pe ACUM, facem aşa:
– daţi o definiţie pentru ce înseamnă „anti-românesc” şi
– dovediţi pe câteva articole că se potrivesc cu definiţia.
Culturi si procesul de balcanizare, segmentare, a societatii europene vestice dupa „modelul” societatilor din Orientul Mijlociu si Asia
How rise of ‘white flight’ is creating a segregated UK: Study reveals white Britons are ‘retreating’ from areas dominated by ethnic minorities
http://www.dailymail.co.uk/news/article-2320002/How-rise-white-flight-areas-dominated-ethnic-minorities-creating-segregated-UK.html
Apropo de romanism, Eliade scrie:
[…] Romanismul nu se discuta; el se afirma pe toate planurile vietii. Nu-ti poti discuta destinul biologic; poti cel mult sa emigrezi sau sa te sinucizi. Unui om cu bun simt trebuie sa i se para cel putin exagerata aceasta dorinta nepotolita de a discuta in jurul notiunii de roman si romanism. Altceva ni se poate cere: sa adancim intelesurile romanismului, sa-i gasim valorile sale universale, sa cream in cadrele romanitatii.
[…] Ma minuneaza cei care te acuza de tradare sau indiferentism daca nu strigi de 12 ori pe zi „romanismul sa prospere”. Multa vreme n-am stiut ca a vorbi numai o data pe zi despre romanism inseamna a fi subversiv si primejdios sigurantei statului. Imi inchipuiam ca toata lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi romani si de a ramane romani, oricum ne-ar bate vanturile.
[…] Sunt oameni – toti acestia „buni romani” – care te acuza ca nu-ti strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam. Mi se pare ca nu-i decent – si nu-i deloc necesar – sa strigi in gura mare ca-ti iubesti neamul.
@Ed
Ar fi fost utilă o definiţie a „românismului”, a lui Eliade sau a altcuiva, pentru a şti despre ce este vorba…
> Ar fi fost utilă o definiţie a “românismului”,
Se lasă aşteptă şi cea a anti-românismului împreună cu o explicaţie a pericolelor pe care le-ar reprezenta.