Daca nu am observat ziua din calendar, macar am simtit mirosul florilor de tei si parca ceva ne-a spus: a trecut! Si asa va trece in fiecare an, oare, din ce in ce mai putin observata, ziua in care comemoram trecerea in nemurire a marelui poet national Mihai Eminescu!?
Ne-am nascut cu el, am crescut cu el si il vom lasa in urma noastra dupa ce noi vom da binete aceastei lumi a prezentului!
Nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit cum cei in masura ar fi comemorat cum se cuvine aceasta zi atit de plina de metafora. O coroana de flori aici, una acolo, un articol mic, o poezie la radio, sau o stire scurta la actualitati ….. citeva evenimente pe care le pot innumara pe degetele de la o mina. In lumea asta larga, cu asa de multi romani pretutindeni, ar fi trebuit sa se auda de numele lui Eminescu de la hotar la hotar!
Si atunci ma intreb: de ce nu recunoastem aceasta realitate si nu daruim, prin cel mai mic efort, averea Eminesciana celor din jurul nostru, celor care azi ne spun mama si tata, incercind sa faca primii pasi in viata, uitindu-se in ochii nostri cu acea privire infometata de cunoastere! Numai prin ei putem sa-l comemoram pe marele poet si in viitorul viitorului.
“Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.”
(M. Eminescu – Din strainatate)