S-a prăbuşit vechiul nostru gard.
A căzut în genunchi
Ca un om învins de poveri, ori de timp.
Bunicul era mândru de gardul lui.
Nu era prea înalt;
Atât cât să se poată vedea bine gospodăria, din uliţă.
Se rezema cu coatele pe gard,
Ţin minte bine, stăteam lângă el,
Mai ales seara, după ce se întorcea de la muncă,
Ori duminica după vecernie.
Răspundea celor care i se adresau cu salut.
Eram mândru şi eu.
După o vreme uliţa a devenit drum judeţean, cale bătută.
Bunicul a îmbătrânit,
Nu mai trecea lume multă.
Îl mai sprijinea cu câte-un bolovan, cu câte-un par.
După ce drumul a devenit autostradă, bunicul s-a îmbolnăvit.
Privea la gardul şubred cu ochi umezi,
Ca la o rudă bolnavă, ca la un străbun.
A murit după aproape un an.
Casa a devenit o ruină.
Pământul s-a vândut pe aproape nimic,
Într-o tranzacţie mai mare, numită „tun”.
Nimeni nu a mai avut grijă de gard.
Toamna trecută s-a prăbuşit.
A căzut în genunchi,
Ca un om învins de poveri, ori de timp.
La ce mai era bun?