ACUM.TV

După cum este cunoscut, conform ultimului raport semestrial al experţilor Fondului Monetar Internaţional în 2017 China va deveni noul lider economic mondial, iar în acelaşi an statele din  grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) vor devansa cu 2,6% cele mai dezvoltate state ale Occidentului (SUA, Japonia, Germania, Regatul Unit şi Franţa) în ceea ce priveşte valoarea produsului intern brut (PIB) calculată în dolari internaţionali.

PIB (miliarde dolari internaţionali)

*Produsul intern brut calculat în dolari internaţionali implică un etalon monetar cu aceeaşi putere de cumpărare în toate statele lumii. In documentele FMI acest indicator este notat prin GDP (PPP).                                                                                   Sursa datelor: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database. April 2013.                                                                                                                                                                                                                                               

Dar cum poate fi explicată această schimbare la faţă a economiei globale ?  Ce anume a determinat fenomenalul sprint economic din ultimul deceniu al Chinei, al Indiei, al Rusiei şi al Braziliei ? Şi de ce SUA, Japonia, Germania, Regatul Unit şi Franţa s-au dovedit incapabile să facă cât de cât faţă acestui sprint ?

În opinia mea, această surclasare economică a celor mai dezvoltate state occidentale de către statele din grupul BRIC reprezintă o mutaţie economică, socială şi politică fără precedent în istoria ultimilor cinci secole. Evident, este foarte greu de identificat factorii cauzali ai acestei mutaţii. Totuşi, analizând modalităţilor de alocare a PIB în economiile din eşantionul anterior se poate observa relativ uşor că există o mare diferenţă între politicile de creştere economică operaţionalizate mai ales în ultimul deceniu de către cele două grupuri de  macro-state, ca să spun aşa, aflate într-o necruţătoare competiţie pentru resurse şi pentru putere. Astfel, pentru SUA, Japonia, Germania, Regatul Unit şi Franţa, state care formează un conglomerat relativ omogen pe care il voi denumi G5, stimularea prin printarea de bancnote a consumului curent a reprezentat cea mai importantă componentă strategică a politicii de intensificare a creşterii economice din ultimul deceniu. Dimpotrivă, politicile de creştere economică operaţionalizate în ultimul deceniu de statele din grupul BRIC au avut drept numitor comun alocarea preferenţială a PIB pentru investiţii şi nu pentru consum. Statele din G5 au pariat, deci, în dificilul proces de selectare a celei mai adecvate politici de creştere economică, pe cartea consumului, iar statele din grupul BRIC au pariat pe cartea investiţiilor. Această dihotomie strategică – consum versus investiţii – este reflectată deosebit de clar în studiul de caz prezentat în continuare.

miliarde dolari internaţionali

EN – exporturi nete ( exporturi  – importuri de bunuri şi servicii).                                                                                          Sursa datelor: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2013.

Să analizăm acum beneficiile şi costurile celor două politici de creştere economică în scopul evaluării eficacităţii şi a eficienţei acestora pe termen lung. Din datele prezentate anterior rezultă că stimularea consumului prin injecţii monetare  a determinat  o diminuare a raportului dintre investiţii şi consum în statele din G5. Astfel, din datele prezentate în matricea anterioară rezultă că în anul 2003  valoarea raportului dintre  investiţii şi consum în statele din G5 era de 23 de cenţi per dolar, iar în 2012 valoarea acestui cost s-a redus la 20 de cenţi per dolar. În cazul statelor din grupul BRIC, valoarea aceluiaşi indicator de eficienţă macroeconomică era de 46 de cenţi per dolar în 2003 şi de 60 de cenţi per dolar în 2012. La prima vedere, deci, politica stimulării consumului prin injecţii monetare practicată în statele din G5 pare a fi a fi cu mult mai eficace şi mai eficientă comparativ cu politica stimulării creşterii economice prin amplificarea investiţiilor în economia reală, politică aplicată cu consecvenţă în ultimul deceniu mai ales în China , în India şi în Rusia. Însă,dacă luăm în considerare şi efectele colaterale ale  politicii de stimulare a consumului prin tipărire de monedă (şomajul la cote extreme, recesiunea persistentă, diminuarea pe termen lung a competitivităţii şi mai ales indatorarea excesivă a sectorului public şi privat al economiei), atunci ineficacitatea şi periculozitatea acestei politici de creştere economică devin evidente. Datele prezentate în continuare reflectă deosebit de clar consecinţele dezastruoase al politicii de stimulare a creşterii economice prin tipărire de monedă.în scopul masificării consumului.

% din PIB

DPB – datoria  sectorului public; PPR – datoria sectorului privat.                                                                                         Surse de date: 1. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2013; 2,The World Bank, Indicators; 3 Eurostat, Macroeconomic Imbalance Procedure (MIP).

Într-adevăr, din datele precedente rezultă că politica de tipărire de monedă în scopul intensificării creşteri economice, o politică practicată cu o încăpăţânare ciudată în SUA; în Japonia şi în Regatul Unit, reprezintă o opţiune strategică catastrofală. De ce ? Pentru că masa monetară excesivă pusă în circulaţie prin intermediul bancilor se acumulează în sectorul financiar al economiei unde rentabilitatea pe termen scurt a plasamentelor este extrem de ridicată in contextul excesului de monedă. Drept urmare, banii ieftini nu sunt utilizaţi de către investitori pentru finanţarea creşterii stocului de capital din economia reală, ci sunt investiţi la nesfârşit mai ales in sectorul financiar al economiei. În aceste condiţii, investiţiile din economia reală a statelor din G5 au fost finanţate în ultimul deceniu mai ales din resursele proprii ale companiilor (profit şi amortizare), resurse cu totul şi cu totul insuficiente pentru asigurarea pe termen lung a unui nivel ridicat de competivitate. Această combinaţie de efecte perverse reprezintă cauza evidentă a îndatorării excesive a sectorului public şi privat al economiei, respectiv al subfinanţării sectorului privat al economiei, în cazul tuturor statelor din G5. În acest context, o creştere moderată a consumului şi asigurarea pe termen lung a unui nivel ridicat al investiţiilor din economia reală reprezintă o strategie de creştere economică cu mult mai fezabilă decât cea bazată pe stimularea consumului prin credite ieftine. Este adevărat că un nivel ridicat al investiţiilor din economia reală implică pe termen scurt un cost mai ridicat al outputurilor procesului de creştere economică. Dar un asemenea proces de creştere economică este cu mult mai fezabil din punct de vedere financiar comparativ cu unul în care sectorul financiar al economiei este suprasaturat cu lichidităţi, iar sectorul real al economiei nu dispune de resurse financiare suficiente. Cu alte cuvinte, atunci când investiţiile în economia reală reprezintă factorul determinant al creşterii economice, fiabilitatea procesului de creştere este cu mult mai mare comparativ cu situaţia în care investiţiile financiare reprezintă pricipala motivaţie a investitorilor. Din acest motiv, ascensiunea neaşteptată din ultimul deceniu a Braziliei, a Rusiei, a Indiei şi mai ales a Chinei nu mai poate fi oprită. O ierarhie economică în care dominaţia Occidentului părea veşnică este gata să se prăbuşească datorită acestei fulminante ascensiuni. Sic transit gloria mundi !

27 aprilie 2013                                                                                                         Dr. Ing. Nicolae Ţăran

Acest articol a fost publicat duminică, 28 aprilie 2013 la rubrica Economic.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.