ACUM.TV

 
Primele amintiri din copilărie reprezintă oare şi percepţia unui “eu” autentic?

Personal, când am fost copil, m-am perceput, fără să mă uit în oglindă, mai curând prin afirmaţiile altor persoane despre mine, afirmaţii de tipul: e mititel, e roşcovan, e năzdrăvan, e deştept, etc. şi, fiindcă pe la 3-4 ani jonglăm cu uşurinţă cu cifrele făcând adunări şi scăderi în minte, mi s-a aplicat şi etichetă de viitor “bun contabil”…

De la acea vârstă îmi amintesc plăcerea de a mânca dulce, şi neplăcerea internării în spitalul de boli infecţioase, pentru o scarlatină. Şi mai mult ca sigur, imaginea unui tramvai răsturnat, căruia i se vedeau toate dedesubturile, după ce a sărit de pe sine, la o curba, şi s-a proptit de un perete, în poziţie aproape răsturnată. Nu este exclus, că acea imagine să fi stat la baza interesului meu pentru tehnică, deoarece acel eveniment m-a condus imediat spre interesul pentru mecanismele locomotivelor, pe care le-am înţeles, cu mult înainte,de a asculta cursurile de teoria mecanismelor! Interesant este că deşi tramvaiul acela s-a oprit în dreptul meu, eu nu am sesizat pericolul, decât abia după ce toate rudele mele, au sărit pe mine să mă îmbrăţişeze şi să mă pupe, pe rând, (atunci mi-am dat seamă că am scăpat de ceva periculos).

Ceva mai târziu, cam pe la 6 ani, am mai învăţat o caracteristică fizică a eului meu, atunci când într-un pogrom la Iaşi, legionarii aruncau cu pietre în atelierul de cizmărie al lui tata, şi toată familia s-a ascuns în beciul din spatele casei, iar bunică mea era albă ca varul la faţă şi tremura din toate încheieturile. Cu acea ocazie am aflat că suntem “jidani” şi, prin urmare, trebuie să fim bătuţi. Am trăit o primă nedumerire fără răspuns, şi nici azi, la o vârstă destul de înaintată, nu cunosc răspunsul la o întrebare foarte scurtă: “de ce ?”.

Unchii mei erau comunişti “adevăraţi”, cu ideologie cu tot. Tata era doar simpatizant al acestei utopii de care s-au agăţat foarte mulţi dintre cei care sperau să găsească o izbăvire din suferinţele lor determinate de discriminări de tot felul. Exista în acele vremuri o organizaţie creată la Kremlin, numită MOPR (МОПР, Международная организация помощи борцам революции = Organizaţia Internaţională a Ajutor pentru Luptătorii Revoluţiei, sau „Ajutorul Roşu”) care, printre alte activităţi mai puţin cunoscute, strângea fonduri şi alimente pentru ajutorarea deţinuţilor politici, evident a celor comunişti. Spun „printre alte activităţi” pentru că scopul principal al acestui MOPR trebuia să fie “cureaua de transmisie” a ideologilor Moscovei către mişcările comuniste din toată lumea, cu sarcina trasata de Lenin pentru realizarea revoluţiei mondiale. În consecinţă, vedeam adeseori cum într-o cameră din locuinţa noastră se adunau o mulţime de găleţi cu povidlă de casă, butoiaşe cu scrumbii, calupuri mari de unt, salamuri, etc., care plecau noaptea, cu o camionetă, spre închisori, la Doftana în principal, dar şi spre alte destinaţii, dar numai pentru ajutorarea deţinuţilor comunişti.

Şi dacă am ajuns şi la formarea eului spiritual, este mai mult ca sigur, că acesta, a fost puternic influenţat de aceste gesturi de solidaritate, cu atât mai mult, cu cât, unchiul meu, Simon, chiar era deţinut la Doftana !

Un paradox reţinut încă de la vârsta de 5-6 ani, creat de antagonismul dintre credinţa într-un Dumnezeu şi ideile ateiste promovate de ideologia comunistă, l-am trăit atunci când unchii mei îmi dădeau câte un cub de zahăr,ca să mă duc la bunica Roza şi să-i strig în faţă: “Baba Roza, nu există Dumnezeu!”, după care trebuia s-o rup la fugă, urmărit de ţipetele de revoltă a bunicii atât la adresa mea, cât şi la adresa fiilor ei, necredincioşii. Din fotografiile îngălbenite de vreme pe care le mai am, ştiu că ai mei stră-, şi stră-stră- erau credincioşi, purtau bărbi uriaşe şi tichiile nelipsite de pe creştetul capului, precum şi după modul specific de a se îmbrăca. Contrastant era şi faptul că aceşti unchi comunişti, când erau singuri, sau se credeau singuri, şopteau rugăciuni în ebraică… (Dintr-o curiozitate, aproape bolnăvicioasă, îmi plăcea să mă ascund pe undeva şi să urmăresc, cu mare atenţie, tot ce se întâmpla în jurul meu).

Impresiile din copilărie, aparent lipsite de semnificaţie deosebită, ne pot marca pentru toată viaţa printr-o trăsătură specifică a caracterului nostru. În piaţa din Iaşi în anii 30 ai secolului trecut exista o gheretă în care opera hahamul, cel care sacrifică, cu o rugăciune către Dumnezeu, păsările de casă cumpărate din piaţă de către evrei şi nu numai, de oameni incapabili să ia o viaţă, chiar şi a unei găini. Nu este neapărat vorba de iubitori de animale, din moment ce le consumau la masă, ci de oameni incapabili, prin firea lor, să omoare. Hahamul atârna găina cu capul în jos (azi se ştie că această poziţie creează un gen de auto-anestezie), le ciupea puful de pe gât, spunea o rugăciune scurtă, şi le tăia venele de la gât pentru scurgerea sângelui.

După ce am văzut această imagine, am refuzat categoric să mai mănânc carne şi cred că din acel moment a început să se manifeste dragostea mea pentru tot ce este viu. De-a lungul vieţii am consumat carne, dar niciodată în situaţiile când vedeam cum se sacrifică acel animal. Am fost chiar şocat, într-o vreme, de fapta genialului poet, Nicolae Labiş, care descrie în ”Moartea căprioarei”, cum plângea şi… totuşi, mânca. Am trăit în viaţa mea o perioadă de 7 ani de foamete amarnică, dar dacă asistam la sacrificarea unei păsări sau a unui berbec (cum se obişnuia în Uzbekistan cu berbecul învins în lupte), preferam să mor de durerea foamei decât să mănânc din acea carne. O asemenea situaţie mie mi se părea,o totală neînţelegere a suferinţei unei fiinţe vii care simţea că urma să moară!

Alte două impresii puternice, şocante pentru mintea unui copil, le-am trăit pe drumurile pribegiei. Prima a fost produsă de imaginea unei tren în care nu am apucat să ne urcăm de aglomerat ce era, şi care a fost nimerit în plin de bombele şi rafalele de mitraliere din Stukas-urile germane. Era un carnagiu inimaginabil, cu sute de civili, bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi morţi, dar şi de grav răniţi, care implorau după ajutor, şi nu era nimeni în zonă care să mai poată face ceva pentru ei. Mult sânge şi trupuri sfârtecate. Tot într-o gară am văzut o femeie tânără, cu părul negru, prinsă sub un tren în viteză, şi care a avut norocul să scape cu viaţa, dar când s-a ridicat dintre sine avea părul alb ca zăpadă.

Toate imaginile teribile, pe care nu ar trebui să le vadă un copil, îţi formează spiritul de compasiune şi empatie, dacă reuşeşti să nu rămâi cu nervii distruşi pentru toată viaţa. Aceste lecţii dure m-au făcut mai rezistent chiar şi atunci când eu eram subiectul unor bătăi de joc şi agresiuni fizice. În aceste situaţii tot nu-mi permiteam decât să răspund cu o păruială sau chiar cu o bătaie sănătoasă, dar nu am trecut niciodată la vătămări fizice grave aplicate acelor agresori. Mi se întâmpla, când prindeam un agresor cu un fizic mult mai slab decât al meu, să fiu cuprins de milă şi compătimire pentru acea persoană. Mă miram, în asemenea situaţii, de curajul acestora de a provoca şi de a ataca, fără să se teamă că adversarii lor ar putea fi mai puternici decât ei. Între 8 şi 12 ani eu eram cel “slab” şi subiect de bătaie de joc şi o victimă a răutăţii ancestrale care zace în firea majorităţii adolescenţilor, şi a oamenilor maturi cu comportament adolescentin. Mă refer la manifestarea “teribilismului”, fără limite de bun simţ, a băieţilor faţă de cei cu defecte fizice, sau lipsiţi de capacitatea de a se apăra atunci când este cazul. Suportam cu stoicism apelativele, de “câine roşu” (рыжий пёс) şi “chiorul dracului” (слепой чёрт), pentru că, cel puţin o parte din aceste invective erau chiar adevărate: eram şi roşcovan, eram şi chior!

Situaţia s-a schimbat însă după ce m-am împrietenit cu un băiat, evreu din Polonia, Ioşka, deportat şi el cu familia sa, în acelaşi oraş din Uzbekistan. Familia lui era de fapt doar mama lui şi sora lui, Golda, tatăl fiind trimis să lupte pe front. Acest Ioşka era un bătăuş de mare clasă, nici un băiat rus sau uzbec nu putea să-i facă faţă, şi nu pentru că ar fi fost impunător prin statură – eram amândoi cam de acelaşi calibru, categoria uşoară, să zicem – dar el stăpânea o tehnică de bătaie care ar face azi cinste oricărui jiu-jitsmen. Ne-am împrietenit după ce, atunci când eu eram prins într-un cerc de vreo patru băieţi de vârsta mea care mă jigneau şi mă loveau cu braţele şi picioarele, a apărut acest Ioşka şi, fără să stea mult pe gânduri, a lovit din mers cu capul faţa unuia, ceilalţi au luat-o la fugă, şi atunci am asistat la o lecţie de luptă deosebită: el, Ioşka, făcea salturi de câţiva metri din fugă şi ateriza cu tălpile sale sub genunchii celor fugăriţi, care cădeau la pământ că nişte stâlpi retezaţi!

Mai târziu s-a legat o simbioză perfectă între noi doi. Eu cu comerţul cu apă de băut, el cu apărarea mea şi a “veniturilor în natură” realizate, şi amândoi, cu mici furtişaguri de fructe sau de orice se putea mânca, din piaţa orăşelului. De la el am învăţat nu numai tehnica lui de luptă, ci şi spiritul de compasiune şi nevoia firească de a apăra pe cei mai slabi, fizic şi spiritual. Şi demnitatea de a fi om. Mult mai târziu, când am aflat de rezistenţa gheto-ului din Varşovia, mi-am imaginat pe luptătorii de acolo ca pe o mulţime de Ioşka.

Cred că acea perioadă de 2-3 ani cât am fost împreună cu Ioşka mi-am format euul spiritual. Un impuls puternic în formarea euului meu l-a avut şi sora lui Ioşka, Golda, de aceiaşi vârstă cu mine (11 ani – noi, 12 ani – Ioşka). A fost prima şi cea mai frumoasă dragoste, pentru că niciodată ea nu m-a făcut să mă simt inferior pentru faptul că aveam un defect fizic. Mai târziu, când eram la Chişinău, cred că era anul 1946 şi aveam deja 13 ani, o altă fată, mai mare decât mine cu 3-4 ani, Etelca, o floare de seră care, nu ştiu din ce motive, nu ieşea niciodată din casă (eu locuiam la subsol, ea la primul etaj), mi-a înoculat darul nepreţuit de a citi cărţi de literatură şi mi-a format o înţelegere mai amplă a lumii înconjurătoare prin atitudinea ei caldă faţă de mine, fără excesul de poveţe şi sfaturi, pe care le împrăştie oamenii, cu multă gratuitate, şi ascultate cu aceiaşi indiferenţă.

Nevoia proprie de compasiune şi înţelegere generează automat şi compasiunea şi înţelegerea pentru alte fiinţe, nu numai pentru oameni, dar şi pentru animale. Dacă aş fi fost pentru un minut în locul lui Moise, aş fi scris şi a 11-a poruncă : ”Iubeşte animalele, toate fiinţele, şi toate plantele, ca pe tine însuţi”. Spre deosebire de oameni, care au darul vorbirii şi pot apela la ajutor în caz de nevoie (dacă li se şi oferă acest ajutor este deja o problemă de conştiinţă a celor care ar putea-o face si nu o fac!), celelalte fiinţe suferă în tăcere şi fac ce ştiu ele mai bine, se ascund de o lume ostilă lor, până şi atunci când ar avea dreptul divin la acest ajutor.

Fiica-mea, psihiatru şi psihanalist, se amuză pe seama acestei proiecţii a simţurilor mele asupra câinelui meu. Degeaba, eu tot văd în Rony, teckelul meu de 8 ani, o fiinţă cu un caracter superior multor oameni pe care i-am cunoscut.

Îmi vine în minte adesea ideea că la tipul de comportament al politicienilor de azi din România li s-ar potrivi mai bine ca în locul acestui popor să conducă turme de animale care nu vor cere bani pentru sănătate, pentru educaţie, pentru cultură, pentru o viaţa mai decentă, animale care nu s-ar revolta şi nu ar încerca niciodată să se opună tendinţei lor nelimitate de a-şi asigura, cu orice preţ, un trai confortabil pentru ei şi clanurile lor.

Cum aş putea compara lipsa de compasiune a unui politician de azi cu compasiunea pentru oamenii săraci a unui hoţ, aşa cum era un protector de–al meu din Chişinău, Abraşa, care mi-a dat acel sfat plin de bun simţ: ”Să nu iei pâinea de la gura unui om, niciodată!”.

Eu-ul nostru spiritual şi social nu se poate forma şi nu se poate realiza cu bine fără suferinţă. Suferinţa umană este materia primă din care se nasc calităţile unui om adevărat, din suferinţă se naşte şi speranţa.

Dacă eşţi slab, trebuie să lupţi să devii puternic. Fizic şi moral. Eu am început această luptă abia la 14 ani, când m-am apucat serios de sport şi de auto-educaţie. Poate am exagerat puţin mai mult decât era necesar, dar în nici-o clipă nu m-am îndoit de nevoia de a mă perfecţiona pe toate planurile. Antrenament fizic intens, cultura generală, ştiinţa, munca practică, tendinţa de a crea ceva, indiferent ce, îmi consumau cel puţin 14 ore pe zi. Şi vreau să cred că am reuşit să-mi modific eul meu în direcţie umană şi umanistă, într-o măsură acceptabilă.

La Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi am avut un coleg de clasă, şi de internat, pe numele sau Helciug Vasile (cred că e posibil să fi fost tatăl artistului Dan Helciug, datorită asemănării lor fizice). Ne-am împrietenit imediat datorită firii lui blânde şi pasive, şi firii mele, mai temperamental – sangvine şi dinamice, în totală conformitate cu principiul “atracţiei contrariilor”. Făceam împreună practica din anul III la o uzină de armament din Ardeal, şi într-o zi se întoarce Vasile al meu la cămin cu faţa plină de sânge, hainele rupte şi aproape plângând, îmi spune că a fost atacat de 3 unguri doar pentru că la întrebarea lor: ”de unde eşti?”, a răspuns că e din Moldova! M-a apucat o supărare teribilă, l-am luat de mână şi i-am spus: ”Hai, vii cu mine”. La capătul străzii stăteau rezemaţi de un perete cei trei vlăjgani, unul din ei s-a desprins de perete şi a venit la mine spunând lui Helciug, cu accentul specific: “Aaa, modovean-şoldovean împuţiţ, ţi-ai adus apărători?” şi m-a şi apucat de gulerul cămăşii. De unde era să ştie omul (e cam mult spus, nu-i aşa?) câte scânduri am rupt eu cu latul palmei, făcând antrenament în stil japonez. I-am aplicat o singură lovitură peste încheietura cotului, a urlat de durere ca o fiară, i-a rămas mâna ţeapănă, paralizată, şi, încovoiat şi vânăt la faţă, a luat-o la fugă! Ceilalţi doi, când au văzut că în continuare îmi bag mâna în buzunar, şi scot la vedere un mâner uriaş din aluminiu, au fugit şi ei ca din praştie. Mânerul în cauza era de fapt al unui pieptene, fabricat de mine în aceiaşi uzină…

Iată alt un exemplu trăit de mine în anii 70. Casierul general al Combinatului Chimic Borzeşti, Simionescu (cer scuze, că nu-i am reţinut prenumele, cineva din Oneşti şi-ar putea aminti), făcea plăţile la casierii de secţie şi, când a ajuns la ultima plată, a constatat că-i lipsesc 25.000 de lei, adică un teanc de 10 pachete a 100 de bancnote de câte 25 lei, bancnote care erau pe atunci în circulaţie (bancnota de un “pol”=20 lei dispăruse imediat ce au venit comuniştii la putere, probabil de teama de a asocia cuvintele, “pol”, şi “pol-itic” – versiunea mea!). Ce face domnul Simionescu, un om de o cinste absolut ireproşabilă? Se spânzură în interiorul casieriei, cu uşa încuiată, şi cu unii salariaţi aşteptând în faţa uşii să-şi încaseze drepturile. Aveam biroul meu pe acelaşi palier şi, ştiind că niciodată nu se forma o coadă la această casierie, m-am uitat prin oberlicht să văd dacă casierul este înăuntru. Văzându-l spânzurat, m-am gândit că încă poate trăieşte, am sfărâmat uşa, l-am dat jos, i-am făcut respiraţie artificială, dar… degeaba. La o oră de la acest eveniment vine un casier de secţie cu cei 25.000 de lei pe care Simionescu i-a scăpat din greşeală de numărătoare la acea plată. După acest episod i-am dat dreptate lui Ephraim Kishon, care scria că: ”De faci un bine, iţi iese rău!“: să spargi o casierie e un lucru grav, urmează inventare, suspiciuni…

Fiind crescut, la începutul copilăriei, în două medii contradictorii, cel al unchilor, de natură materialist-comunistă, şi cel al bunicilor, de credinţă absolută în Dumnezeu, a trebuit ca la un moment dat să iau o decizie – numai pentru uz personal – să cred sau să nu cred în existenţa Lui. Prin autoeducaţie m-am apropiat mai mult de o înţelegere ştiinţifică şi materialistă a lumii înconjurătoare, dar prin setul de trăiri nefericite care mi-au fost date, am fost adesea în situaţii limită, în care logica ştiinţifică nu mă putea ajuta. Aşa că am luat o decizie pe care am aplicat-o şi o aplic şi acum, şi anume: cât timp mă lovesc de probleme concrete şi raţionale, sunt ateu şi cu convingeri materialist-dialectice, dar când sunt în situaţii fără ieşire, să apelez fără jenă la un ajutor divin, aşa cum de altfel fac toţi adepţii ideologiilor ateiste. Evident, nu cred într-un Dumnezeu materializat, după “chipul şi asemănarea” cu omul. Cred în existenţa unui câmp vital, existent în toate universurile şi înafara oricărei structuri materiale. Chiar dacă, la nevoie, am spus şi o să spun: Doamne, iartă-mă şi ajuta-mă!

Acest articol a fost publicat duminică, 21 aprilie 2013 la rubrica Mentalitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.