Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?
Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra
Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.
Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.
Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că
Maghiarul și Românul nostru de astăzi
modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.
Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care
ar vota și Diavolu’ întruchipat
pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?
Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa s-a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49
literalmente de prisos?
Prima parte a secolului XIX era epoca firească
pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar
hai să reducem un pic din sonor
când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!
Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.
http://limbacailor.wordpress.com/2010/03/15/libertate-egalitate-impoten%c8%9ba/
Felicitări atât autorului, cât şi editorului pentru publicarea acestui articol, care ne reaminteşte un adevăr istoric incontestabil: popoarele şi bine inţeles naţiunile din estul şi sudestul Europei Centrale, sunt destinate de soartă, să se unească şi punând la o parte nedreptăţile trecutului, să înceapă să gândească la formarea unui viitor inevitabil comun de cooperare.
Nu am decat sa fiu de acord cu cele relatate in acest articol.Pe mine ma emotioneaza sarbatorile sau ocaziile la care observ orice mica apropiere intre nationalitati.
Nu ma refer nicidecum la apropierea politica, pe care o consider total actoriceasca.
Foarte bun articol si mai ales prin faptul ca spune totul, aproape nu mai e nimic de comentat. Eu as adauga insa un mic amanunt care l-am perceput si observat prea des ca sa nu-l dezvalui.
Ceea ce este indeobste acuzat ca natzionalism maghiar nu e de fapt altceva decat constiintza acerba a unui popor impresurat din toate directziile de sagetzile dusmanoase ale vecinilor care i-au substituit casa, averea, mosia, familia… spre deosebire de cellalte popoare care prin natzionalism isi manifesta instinctul bestial de acaparare si nimicire a ceea ce este frumos, bun si folositor. Punct.
Cu alte cuvinte, naționalismul unguresc e bun și celelalte naționalisme sunt rele. De unde până unde această dublă măsură. Adică Noua Dreaptă sunt fasciști, dar Garda Maghiară sunt niște îngerași, nu-i așa?
Nu pot să fiu de acord cu TITUSZ, şi resping argumentele sale din motive expuse -printre altele – în rândurile scrise ca ecou la articolul semnat de Tihamer CZIKA şi publicate de rev. Acum la 15 martie
Nu. Atat Noua Dreapta cat si Garda Maghiara sunt niste miscari extremiste anacronice si cu efecte daunatoare chir propriei natziuni. Nu ma refeream nici la Garda Maghiara si nici la Partidele de Dreapta din Ungaria. Tocmai de aceea am dat dreptate autorului acestui articol.