ACUM.TV

 
Scriam într-unul din numerele trecute despre felul cum un ziarist ceh vedea politica europeană în urmă cu aproximativ 5 ani. Reacţiile au fost diverse. Autorul părea de stînga. Se poate. Eu cred că, la ora actuală, nu mai există stînga şi dreapta (politică) în sens tradiţional, totul s-a amalgamat şi a devenit, mai degrabă, un talmeş-balmeş de interese, culoarea ideologică devenind total irelevantă, cel puţin în unele ţări, cum este şi România. Cred însă, fără a cunoaşte în detaliu contextul politic în fiecare ţară membră a U.E. (mă întreb cine îl cunoaşte), că situaţia este similară.

Voi încerca să exemplific cele spuse mai sus printr-un alt text al unui alt ziarist ceh, Jan Macháček, fondator al cunoscutei (în Cehia) publicaţii Respekt. Textul este ceva mai nou, a apărut pe 30 martie 2010, adică în urmă cu 3 ani şi are un titlu bazat pe un joc de cuvinte, s-ar traduce, aproximativ, Zise grecul: cîte rîuri sînt în Grecia? (Řek Řek, kolik je v Řecku řek?). Este vorba, aşa cum aţi bănuit, despre criza din Grecia, care atunci abia se contura. Nu voi repeta, evident, cele acum ştiute, ci aş accentua ceea ce autorul observa încă de atunci: pieţele valutare, bursele reacţionează negativ dacă, în momente de criză, statele ori guvernele aplică principiul darwinismului politic, adică atunci cînd guvernele lasă „piaţa pieţei”, lasă piaţa să se regleze singură. Într-o asemenea situaţie, cei mai slabi, cei mai vulnerabili vor fi spulberaţi de cei puternici. Din contra, pieţele şi bursele au reacţionat pozitiv (iar evoluţia ulterioară a evenimentelor confirmă acest lucru) totdeauna cînd statele au avut politici intervenţioniste. Autorul prezintă un caz pe atunci proaspăt, între timp uitat: cazul Lehman Brothers şi cazul AIG. Pe atunci, la prima lectură, Congresul respinsese planul TARP de ajutor financiar, pieţele – scrie autorul – „s-au apropiat de moartea clinică, dar şi-au revenit cînd planul a fost aprobat la a doua lectură”. În Europa, reacţiile au fost pozitive cînd statele au naţionalizat (parţial) unele bănci, iar reacţiile au fost negative cînd statele nu au intervenit.

„Se pare – conchide autorul – că pieţele iubesc guvernele, respectiv iubesc intervenţiile guvernelor, garanţiile şi împrumuturile”. Şi continuă: „… Pieţele se tem de efectul de domino, fiind mioape [krátkozraké]…“. Se grăbeşte să adauge – pentru a nu fi cumva acuzat că are vederi de stînga, comuniste – că nu doreşte să afirme că ar exista alternative (valabile) la pieţele actuale – deşi mă întreb dacă asemenea reacţii, speculative şi creatoare de panică, mai au vreun efect pozitiv, de reglaj al pieţelor, cum era în perioada „clasică” a capitalismului marxist şi postmarxist.

A doua parte a scurtei analize este dedicată economiştilor şi analiştilor economici care i se par autorului mai pesimişti şi mai reţinuţi decît pieţele. Citează aici un dialog (accesibil on-line şi azi [1], după înregistrare gratuită), în care apar Jim O’Neill şi Nouriel Roubini. În timp ce O’Neill crede că lumea ar trebui să acorde mai multă atenţie Chinei, Roubini crede că efectele crizei greceşti ar putea fi mult mai serioase decât par. Istoria, aşa cum ştim, i-a dat dreptate acestuia din urmă. În final, autorul anticipează crizele din Italia, Spania şi Portugalia, lucru care – aşa cum ştim de asemenea – s-a întîmplat. În plus, a apărut recent şi criza Ciprului.

Cum citim un asemenea text astăzi? Eu l-am citit fără mare surprindere (de cînd am întocmit antologia şi pînă acum am uitat detaliile, evident), ceea ce scria în urmă cu 3 ani s-a întîmplat, fenomenele s-au repetat. Cel mai semnificativ mi se pare faptul că, după căderea cortinei de fier, comportamentul europenilor seamănă tot mai mult cu cel ale guvernelor comuniste din perioada „clasică”, intervenţionistă, aşa cum bine observă autorul. Politica concurenţei libere („darwinismul economic”) a trecut de mult. Pieţele nu vor aşa ceva, vor ca statele să controleze cît mai mult. Imediat după declanşarea recentei crize din Cipru (care încheie seria crizelor europene?), cînd s-a anunţat că toate depozitele din bănci vor fi impozitate (iniţial nu se menţionase o sumă minimă care nu va fi impozitată), premierul Medvedev a şi caracterizat măsura drept „sovietică”. Dacă nici el nu ştie ce înseamnă „sovietic”, apăi cine?!

Ulterior, declaraţia s-a dres cu precizarea că nu vor fi impozitate sumele pînă în 100.000 euro, dar panica se crease deja. În schimb, am aflat, prin declaraţiile şefilor europeni, că economia Ciprului nu este sustenabilă, că este „o economie de casino” etc. Adică ar trebui să cred că dl Barroso, dna Reding şi alţi domni şi alte doamne nu ştiau acest lucru înainte de izbucnirea crizei cipriote? Păi atunci ce caută în acele funcţii? L-am auzit pe dl Barroso în direct, la Euronews, cum declara senin că se ştiau disfuncţiile sistemului, dar nu ne-a spus de ce nu a luat măsuri la timp. Incredibil. Noroc că i se termină mandatul şi am aflat că nu va mai candida, măcar atît mă face să mă simt ceva mai uşurat.

Unul dintre efectele acestor comportamente este, de exemplu, că în Croaţia prezenţa la urne pentru a-şi desemna viitorii parlamentari europeni a fost de numai 20%. Şi ce entuziasm era acolo în urmă cu 3-4 ani că vor intra înaintea Serbiei! Dacă mă întrebaţi, aş spune că Serbia şi Croaţia şi Kosovo şi Macedonia ar fi trebuit să intre simultan sau aproximativ simultan în UE, nu pe rînd. De ce? Deoarece concurenţa nu este bună într-un asemenea caz. Iată însă că această criză a atenuat pasiunile, să nu zic patimile. În cazul fostei Iugoslavii şi al derivatelor sale, este un efect benefic, iar recentul acord sîrbo-kosovar ar putea fi semnul că, în sfîrşit, guvernele din zonă încep să gîndească şi la viitor.

Nu am concluzii. I-am scris lui Jan Macháček, autorul articolului care mi-a stîrnit acest comentariu, am primit un răspuns automat de la robotul redacţiei. I-am propus să mai discutăm asemenea probleme şi, poate, să întocmim o nouă antologie pentru studenţii noştri, anul acesta vom avea o nouă grupă de viitori bohemişti. Îmi place să cred că, prin aceste mici eforturi, vom avea o nouă generaţie mai educată, mai echilibrată, mai raţională, dar şi mai entuziastă, cu dorinţă de viitor, să spun aşa.

Aş adăuga, poate, faptul că eu nu mai cred în valabilitatea etichetelor stînga ~ dreapta în politica actuală. Tradiţionala opoziţie socialist/social-democrat ~ liberal nu mai înseamnă nimic. Popularii europeni s-au comportat adesea la fel de ciudat ca şi socialiştii, liberalii europeni sînt de orice culoare doriţi dv. PSD-ul românesc, care îşi ţine congresul cînd scriu aceste rînduri, este de stînga ori de dreapta, în funcţie de cel cu care vorbeşti sau despre care vorbeşti. Sigur, crizele deformează raţiunea, afectează gîndirea. Au şi efecte pozitive, testează şi reglează. Dar oare ce testează şi, mai ales, ce reglează? Deocamdată au scos la iveală sume imense scurse din bugetul public şi dispărute în neant, au scos la iveală inconştienţă („miopie”, să fiu elegant) şi incompetenţă, lene intelectuală…

Să fiu optimist cu acest tablou în faţă?

[ ]. Vezi aici

Acest articol a fost publicat duminică, 21 aprilie 2013 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.