Despre Patagonia am ştiut la început că nu există. Mi-am imaginat apoi totul altfel: oameni înalţi, cu cioc argintiu, costelivi şi cu priviri albastre, cu picioare lungi sărind peste mici lacuri purpurii, cu privirea fixată la munţii portocalii care se ridică în jurul unui peisaj cafeniu; bărbaţi deşiraţi ca nişte Don Quijote într-un pustiu de gheaţă prin care pinguinii se clatină greoi iar din vârfurile ascuţite ale munţilor ies aburi magici.
În sfârşit ajung în Patagonia reală, cea de pe hartă sau din afara ei, Antarctica chiliană, în cel mai de sud punct al Emisferei Sudice, după un zbor de şase ore cu avionul din Santiago de Chile, oraşul înconjurat de Anzii veşnic înzăpeziţi.
Un ţinut auster şi golaş, întinderi monotone – aşa arată primul contact cu Punta Arenas, capitala Ţării de Foc, un orăşel prin care turiştii trec grăbiţi spre parcurile şi rezervaţiile naţionale, un nod de întâlnire pentru avioane, autobuze, oceane şi oameni. Inevitabil orice călător în Patagonia în căutarea spectacolului naturii va trece prin Punta Arenas si toţi vor conveni că „acolo nu e nimic”. Când ni se promite excepţionalul, nu mai suntem dispuşi să acceptăm nici o normalitate. Înainte de a ajunge în Punta Arenas am văzut multe feţe dezamăgite la întrebarea „Aţi fost în Patagonia? Aţi zburat la Punta Arenas?” Chipul femeilor luau un zâmbet atotştiutor ironic: „Da. Acolo nu e mare lucru. Doar un vânt îngrozitor. De fapt, nu e nimic de văzut acolo.”
In acel nimic văzut de unii la Punta Arenas anotimpurile se încalecă în doar câteva ore, strâmtoarea Magellan sclipeşte, clipeşte în soarele de noiembrie (în Emisfera Sudică începe primăvara), fulgi de gheaţă lovesc feţele încordate în căutarea aventurii, copacii tăiaţi în forma capetelor de pe Insula Paştelui se îndoaie de vânt. Straturi de lumină colorată se insinuează între norii groşi cu forme greoaie, întinderile au monumentalitate, linia orizontului e mai departe, o linişte gravă şi senină în acelaşi timp, la fel ca şi oamenii, se instaurează, o linişte purificată asemeni consistenţei gheţarilor, o linişte de sfârşit de pământ, fără tensiune, fără tragism, asumată, înţeleasă, acceptată, o linişte tonică în care aşteptările îşi slăbesc ambiţia, nervozitatea, clocotul nerăbdării şi pregătesc marea călătorie spre locul unde pământul se sfârşeşte cu adevărat – gheţarii din Antartica chiliană.
E curios că acolo se nasc, îmbătrânesc şi mor oameni, că mai există şi alţi oameni în afară de puţinii turişti, şi ei în trecere, privind spre altceva. Punta Arenas este cu adevărat un loc de tranziţie, de la real la magic, de la ocean la ocean, de la imaginar la fantastic. Drumul spre Puerto Natale e doar un preambul firav a ceea ce va urma: copaci schimonosiţi, fără frunze, toţi îndoiţi în aceeaşi direcţie de vânturile puternice, arbuşti şi tufe de califante, păşuni împrejmuite de garduri ori păduri fantomă din care au rămas doar trunchiuri contorsionate ca o aglomeraţie de sculpturi stranii abandonate la jumătate de un artist obsedat de formele împletite ale unei naturi schimbătoare. In Patagonia într-o singură zi poţi trece prin toate cele patru anotimpuri, ne repetă mereu băştinaşii cu oarecare mândrie. Femeile înţeleg cel mai bine şi zâmbesc satisfăcute : „Ce frumos!”
Apar munţii cu câte o coamă de zăpadă, oceanul e gri, acoperişurile caselor şi aici intens colorate, nori pufoşi, albastrul dominant îşi filtrează nuanţele în cer anunţând explozia din faliile gheţarilor. În jur tufe înflorite galben şi roşu, drumul continuă cu cascade, lagune cu apă amară, păşuni cu lame, cârduri de condori şi în fine vârful înzăpezit al munţilor Torres del Paine cu reflexe portocalii şi violet într-o zi clară de primăvară,– mare noroc că îi putem vedea, ne explică ghidul, sunt turişti care aşteaptă câteva zile să se ridice ceaţa. Veste de salvare, echipament călduros împotriva frigului, ploii şi vântului. Suntem duşi în bărci mici până la vaporul ancorat în larg.
După numai o jumătate de oră de navigat ajungem în dreptul blocului uriaş de gheaţă – bătrânul gheţar Grey satisface aşteptările tuturor. Este albastru, cu inflexiuni verziu, imens, patagonez, spectaculos, din care bucăţi se desprind mereu spre deliciul turiştilor. Faliile au în dreptul rupturilor o culoare şi mai intensă, albastru de metil, de genţiană. Chiar şi piatra preţioasă chiliană, lapislazuli, are tot culoarea gheţarilor, un albastru de data asta intens, compact. O lume construită pe albastru.
Patagonia are puterea de a esenţializa amintirile, de a purifica impresiile. Când ajungi tocmai acolo, tocmai la capăt de lume (nu ştiu de ce o asociez doar cu sfârşitul) lucrurile încep să se aleagă, se simplifică, se clarifică, există o luptă pentru supremaţie între lucrurile care dăinuie şi cele ce vor fi eliminate de memorie, de percepţie, de senzorial. La sfârşit de lume apele se decantează, au un moment de unificare, aşa cum Pacificul şi Atlanticul sunt tot una în strâmtoarea lui Magellan, după care natura îşi sintetizează formele – oceanele se strâng într-un gheţar albastru care peste câteva sute de ani se va topi şi va dispărea şi el în aceleaşi oceane şi în alte pământuri.
Îmi imaginez ce ar rămâne după topirea unui gheţar, câte mistere, câte obiecte aparţinând altor lumi nu vor ieşi la suprafaţă. Văd civilizaţii pietrificate alunecând pe munţi la vale, vieţi mici, banale, din care nu a mai rămas decât un sâmbure, o bucăţică de os, o piatră inegală pe care unii o vor culege s-o aşeze alături de colecţia de pietre şi scoici adunate de pe plajele lumii. Antarctica este ca ultima parte a unei răsuflări uşurate, când în sfârşit te-ai convins că există, te-ai liniştit, după ce ai verificat la faţa locului miracolul. Patagonia are o astfel de calitate – de a vindeca de suspiciune, de a anula sfârşitul absolut şi de a aduce în schimb evidenţa trecerii mereu în altceva.
Dormim o noapte în singura cabana din Puerto Natale, in camere mici cu paturi suprapuse, încălzindu-ne de la o sobă cu lemne de pe holul îngust, cu sentimentul că ne aflăm în pustietate, în plină aventură. A doua zi plouă torenţial. Vântul puternic ne lipeşte stropii de gheaţă de obraji. „Nu vom vedea nimic”, ne spunem unii altora, încă obsedaţi de „a vedea” vârfurile munţilor Torres del Paine, peisajul suprarealist promis în ghidurile turistice, imaginile fantastice mediatizate prin cărţi poştale şi filme documentare. Ne îmbrăcăm în salopete groase impermeabile şi bocanci; peste noapte iarna se întorsese în Antarctica chiliană. O barcă de cauciuc ne va coborî spre strâmtoarea Magellan, oprindu-ne să vedem gheţarii Serano şi Balmaceda. De acolo nu exista alte cale de întoarcere, decât navigaţia şase ore pe râu în jos.
Plouă continuu şi nu apare nici o barcă. Lângă mal se află rulota unde trăieşte probabil temporar un pescar chilian. Vântul şi ploaia bat ameninţător. Suntem singurii turişti în acea zonă, deşi acesta este sentimentul fiecăruia ajuns în Patagonia – că s-ar afla singur la capătul lumii sau că ar fi singurul care a ajuns acolo. Uşa e deschisă şi ne adăpostim în rulota austeră a presupusului pescar. Cântăm prosteşte cântece revoluţionar-patriotice de pe vremuri, fals şi disperat. Intr-un târziu apare şi barca. Ni se împarte un echipament complicat, care peste hainele noastre şi aşa groase face să arătăm ca nişte cosmonauţi ciudaţi aruncaţi la întâmplare pe un teritoriu necunoscut.
Plouă devastator. Coborâm în viteză mare pe râul Serano într-un peisaj fabulos, cascade, râuri paralele cu apa de culori diferite, munţii acoperiţi cu zăpada căzută în noaptea precedentă, gheţari împietriţi. Vântul se înteţeşte şi valurile sunt tot mai mari, barca ne aruncă violent, sunt speriată, mă uit în ochii comandantului care priveşte fix în faţă, zâmbindu-mi încordat. Spiritul de aventură şi aşa fragil la mine dispare cu totul. Mi-e pur şi simplu groază. Mi se pare stupid să te pui într-o barcă în Patagonia şi să te laşi în voia naturii. Văd un ferpar mic : Firan disparută în Strâmtoarea Magellan. Simt în stomac salturile uriaşe ale bărcii. Strig spre amuzamentul celorlalţi, şi ei probabil speriaţi, dar eliberaţi prin ţipetele mele.
Din vârful unui gheţar se aude un bubuit îngrozitor. Ghidul chilian ne zâmbeşte liniştitor: „Nu-i nimic. Aici aşa se aude în permanenţă. Se crapă blocul dar nu se va întâmpla nimic”. Intre timp afară se face toamnă. Ajungem in sfârşit la ţărm unde ne aştepta autobuzul. Păstrez fotografia mea in barca, chipul desfigurat de groaza.
Ţara de Foc defilează înapoi cu natura bine gradată în spectaculos prin faţa ochilor noştri deja obişnuiţi cu neobişnuitul. Drumul adună Patagonia la loc – câmpiile cu trunchiuri răsucite de copaci despuiaţi, câte un struţ, lumina filtrându-se în straturi suprapuse, la marginea lumii, de unde mereu un deget îmi iese afară.