februarie 2011
Iarna parcă nu se mai termină anul acesta… Statistic vorbind, nu e o iarnă grea şi nici măcar una îndelungată. Însă, ce importanţă poate avea statistica atunci când vorbim despre vieţile noastre personale! Imediat după întoarcerea din Jaipur, ceea ce pare la început o banală răceală mă obligă să stau mai mult în pat vreo trei-patru zile. După şase zile, răceala se dovedeşte departe de a fi una banală. În timpul nopţii, am experienţe dintre cele mai straniii, confundând visele cu realitatea, stare care se prelungeşte şi peste zi. În cele din urmă, antibioticele îşi fac efectul. Şi asta se întâmplă tocmai acum, când am de pregătit pentru conferinţa de aici, din martie, un text despre… Dracula. Sătul de proporţiile pe care le-a luat mitul, dorind pentru mine însumi ceva clarificări (căci, niciodată nu m-a preocupat serios subiectul), acesta a fost primul meu gând când am aflat titlul conferinţei din acest an: History and Literature. Voi încerca să vorbesc despre Vlad Ţepeş şi despre locul pe care îl are el în istoria românilor şi în mentalul nostru colectiv, apoi, desigur, despre faptul că în romanul lui Bram Stoker contele Dracula nici măcar nu e român, ci… secui. Nu că ar avea vreo importanţă originea etnică, doar că mi se pare ironică ideea de a ne datora relativa noastră popularitate unui mit care, din naştere, conţine atâtea erori asupra cărora nimeni nu pare a se apleca. Apoi, e demn de remarcat că în documentele epocii, imaginea lui Vlad este ambivalentă, reputaţia lui de vampir datorându-se unor dispute comerciale cu saşii cărora domnitorul valah le impusese ceva taxe mai mari. Fără aceste taxe, cu siguranţă, Bram Stoker ar fi avut nevoie de un alt prototip pentru personajul său, Dracula. Desigur, nu mai sunt atât de tânăr pentru a-mi face iluzii în legătură cu ceea ce voi scrie. Miturile nu au nevoie de documente pentru a se dezvolta. Au ele alt traseu şi mă tem că o lucrare prezentată la o conferinţă în India nu poate schimba nimic, cu atât mai mult cu cât documentele există, sunt accesibile tuturor, prin urmare ceea ce voi scrie va fi mai degrabă o sinteză si un model de abordare, nicidecum un text de o profundă originalitate. Două lucruri urmăresc, însă: în primul rând, o punere în temă a celor care mă vor asculta şi, mai apoi, o trezire a interesului studenţilor faţă de România. Am de gând să citesc câteva pasaje din roman în română, doar pentru a pregăti terenul pentru anul viitor, când sper că mult mai mulţi studenţi indieni se vor înscrie la cursurile mele.
Sărbătorile le-am petrecut în România, aşa că mă întorc în India cu forţe proaspete şi cu noi resurse fizice şi nu numai, atât de necesare supravieţuirii aici. În aprilie, voi merge în Singapore şi Malayesia, în încercarea de a lua contact cu alte spaţii asiatice. Deşi, geografic vorbind, India e o importantă parte a Asiei, în realitate, ţara aceasta e o realitate de sine stătătoare, un continent în sine, aşa că evadarea din ea către restul continentului are sens (sau, cum ar zice unii vorbitori de limbă română, face sens). Anul viitor, dacă voi mai rămâne aici, poate voi merge în Japonia… Cine ştie! E, oricum, absurd să faci planuri în India!
La Universitate se pregăteşte o conferinţă despre Hugo Chavez şi Drepturile omului. Va vorbi Ambasadorul Venezuelei. Intuiesc atmosfera şi discursul, aşa că nu merg. Mă informez, mai apoi, şi constat că nu am greşit. Se prezintă statistici care demonstrează că Venezuela este cea mai… funcţională democraţie a lumii. Aceleaşi statistici arată nivelul de trai în creştere şi grija permanentă a lui Chavez faţă de apărarea Drepturilor omului. Îmi sună cunoscut… Cine ştie câte conferinţe cu un conţinut asemănător vor fi susţinut, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, ambasadorii României, în vreme ce, în ţară, oamenii stăteau la cozi infernale, cu cartelele în mână şi cu teama că mâine casele le-ar putea fi demolate. E o farsă… o farsă care, însă, prinde aşa de bine într-o ţară atât de bântuită de idilism şi naţionalism! Unul dintre profesorii indieni prezenţi la conferinţă avea să afirme nostalgic că India s-ar schimba mult, în bine, cu un asemenea sistem importat din Venezuela. Nu voi putea înţelege vreodată cum o ţară ca India, de bine de rău o democraţie, încă de la câştigarea independenţei, poate avea asemenea nostalgii periculoase. Raţional, înţeleg, desigur… E comportamentul adolescentului care, neavând încredere în experienţa celor de dinainte, doreşte să experimenteze totul pe cont propriu. Cu câte costuri, însă!!!
Pentru a doua oară în ultimele luni, salariul îmi este blocat. Se pare că am nevoie de un Pan Card, un document necesar fiscului indian. Desigur, întâi îmi este oprit salariul şi abia apoi mi se solicită Pan Cardul. De data aceasta, birocraţia indiană nu mai este la fel de stufoasă. În două zile, toate formalităţile sunt îndeplinite. Am de aşteptat între 15 şi 20 de zile până a intra în posesia documentului. Între timp, o nouă criză de mizantropie… Zgomotul infernal al oraşului, sărăcia din nordul capitalei (acolo unde locuiesc), micile fragmente de viaţă pe care le surprind zilnic, toate acestea sunt suficiente pentru a mă face să-mi părăsesc destul de rar (şi nu pentru multă) vreme apartamentul.
În drum spre Universitate, instalat relativ confortabil în ricşă, trebuie să aştept minute bune în trafic pentru că un autobuz s-a hotărât, ca de atâtea ori, să oprească în mijlocul drumului, blocându-l. Mă enervez, nu înţeleg, în primul rând, de ce nu se respectă staţiile şi, în al doilea rând, de ce indienii au nevoie de atâta timp pentru a coborî din vehicul. În curând, însă, aveam să mă ruşinez de nerăbdarea mea puerilă. Din autobuz abia coboară un bărbat în haine murdare, ţinând în braţe un copil suferind, de vreo 13-14 ani. Copilul plânge, are o faţă schimonosită de durere şi, în comparaţie cu această dramă, nerăbdarea mea devine ridicolă. Mă gândesc la cât de mult va trebui să aştepte tatăl pe coridoarele vreunui spital public pentru ca cineva să îl bage în seamă. În aceeaşi zi, un adolescent orb mă roagă să îl ajut să treacă strada. Îmi revine în memorie scena cu un nevăzător încercând să intre într-o cafenea. În repetate rânduri îşi loveşte fruntea de sticla uşii în vreme ce unii dintre cei aflaţi înăuntru râd, ca şi cum s-ar afla în faţa unei scene comice. Apoi, imaginea unei femei bătute crunt în sud, în vreme ce eu îmi fumam liniştit ţigara, aşteptând să intru la un concert. Când m-am apropiat, femeia era plină de sânge. Bărbatul s-a întors în cele din urmă la locul faptei, iar trecătorii au început să-i aplice o corecţie al cărei rezultat nu îl cunosc nici azi. Un linşaj în toată regula. Şi toate astea la doi paşi de un poliţist indian, rezemat într-o bâtă de cioban. Multă vreme am crezut că toate aceste scene pot fi uitate sau, şi mai rău, că ele, repetate cu o anume frecvenţă, creează un soi de imunitate. Nu e aşa. Doar se acumulează, degenerând, în cazul meu, în crize acute de mizantropie. Aşa că, o vreme, nu fac altceva decât să mă deplasez pe ruta atât de binecunoscută apartament-universitate. Îmi citesc cărţile, îl descopăr pe Coetzee cu un roman perfect (Waiting for the Barbarians), plonjez în plină superficialitate cu Jurnalul lui Carrie Bradshaw scris de Candance Bushnell şi încerc să înţeleg ceva din literatura indiană, citind povestirile lui R.K Narayan. Aproape zilnic joc badminton cu un vecin spaniol, în dorinţa de a lăsa India undeva în urma mea, ştiind, în acelaşi timp, cu siguranţă că acesta nu e decât un subterfugiu cu zero şanse de reuşită.
În curând va trebui să îmi schimb butelia de gaz. Încep demersurile din timp, de regulă durează destul de mult… Mă aprovizionez de pe piaţa neagră, la un preţ dublu. Pentru piaţa oficială am nevoie de un contract cu un furnizor. Financiar, paradoxal, e mult mai dezavantajos. Compania solicită un depozit (echivalentul a două butelii pe piaţa neagră), plus că acest contract trebui reînnoit Dumnezeu ştie când. În caz contrar, trebuie plătit alt depozit, încheiat alt contract… Acte, drumuri repetate… În plus, câteodată trebuie să aştepţi cu săptămânile. Sistemul e atât de nefuncţional, încât (cine ştie dacă fără intenţie!) încurajează piaţa neagră. O butelie îmi ajunge aproximativ un an, aşa că la un calcul simplu, din toate punctele de vedere, piaţa neagră e o soluţie cu mult mai profitabilă. Ni s-au schimbat paznicii. Unul dintre cei noi pare mai dezgheţat, are cunoştinţele necesare, aşa că într-o zi comand, iar a doua zi primesc butelia. Desigur, în preţul pe care îl plătesc se regăseşte şi un comision pentru fiecare dintre cei implicaţi. Povestea aceasta are pentru mine valoare simbolică. Contactul normal, oficial, legal cu India e atât de obositor şi costisitor, încât mai mereu eşti forţat să găseşti… soluţii alternative. Ele par a fi încurajate de stat. Totul se petrece atât de vizibil şi la o scară atât de mare, încât evident că toată lumea ştie, dar preferă să tacă. Statul pierde bani frumoşi, dar, în acelaşi timp, sistemul acesta de a ocoli legea oferă mijloace necesare de a trăi unei numeroase categorii de indivizi care, în condiţiile unui stat perfect funcţional, ar muri de foame. Mita şi micile comisioane substituie astfel ceea ce India ca stat nu poate oferi. Mă feresc să emit judecăţi morale. Aici, în ţara aceasta, lucrurile trebuie simplificate la maximum. Ai o problemă, încerci să o rezolvi. Dacă pierzi timpul, încercând să înţelegi sau aplicând lucrurilor din jurul tău etichete morale, e din ce în ce mai rău… Şi ineficient.
La Universitate, un mic incident mă amuză, dar mă şi enervează în acelaşi timp. Pentru conferinţa din martie, un profesor portughez (Z.E) specializat în literatură comparată trimite rezumatul lucrării pe care vrea să o prezinte. Ceva despre utopie. S.M (organizatoarea conferinţei), respinge textul, pe care, de altfel, nici măcar nu îl citise (tot ceea ce primise ea era un simplu rezumat) pe motiv că nu se încadrează în tema conferinţei (Istorie şi literatură). Absurdul situaţiei e evident. În primul rând, utopia este organic legată de istorie. Apoi, S.M îi cere profesorului să îşi modifice textul. Cum poţi cere modificarea unui text pe care nu l-ai citit, folosind ca pretext faptul că nu se încadrează în temă, lucru pe care l-ai constatat parcurgând un titlu şi un rezumat de 300 de cuvinte?! Eu sunt ceva mai norocos. Am strecurat în titlu cuvântul history, intuind că, astfel, mă voi pune la adăpost de eventualele obiecţii. Sunt convins că, dacă aş fi scris despre încălzirea globală şi aş fi ales ca titlu ceva de genul Istoria încălzirii globale, textul mi-ar fi fost acceptat. Căci, nu-i aşa, dacă scrie acolo istoria, textul trebuie să fie complet compatibil!
Discut cu studenţii Căldură mare, textul lui Caragiale. E dificil de tradus, dar până la urmă o scoatem la capăt. Şi, mai mult decât atât, am senzaţia că îl citesc pentru prima oară. Absurdul acesta din care cu siguranţă şi Eugen Ionescu îşi trage sevele, intuiţia perfectă a caracterelor mă fac să cred, odată în plus, că nenea Iancu trebuie reevaluat serios. El nu e numai un scriitor de primă mână, dar şi, paradoxal, un român autentic. Familia lui venise în ţară abia pe la 1812, cu suita domnului Caragea (tatăl se născuse la Constantinopol) dar, cu toate astea, Caragiale înţelege ca nimeni altul ce înseamnă să fii român. Ceea ce înţelege el nu e, desigur, confortabil, dar sunt convins că e real, cât se poate de real. Studenţii sunt şi ei plăcut surprinşi. Îl studiaseră pe Ionescu la seminariile de franceză, dar nu se aşteptaseră să îl vadă anticipat atât de magistral într-un text de început de secol XX.
Vremea alternează destul de imprevizibil. Ploi, furtuni, soare… toate într-o succesiune nu tocmai plăcută. Nu va mai dura, însă, mult. Luna martie e aproape.