Toate revoluţiile violente au fost urmate de catastrofe culturale.
Cu vreo doi ani înainte de Revoluţia din decembrie am scris un text care poate fi intitulat „Revoluţia”.
*
Mergeau pe drum. Pe drumul lor. Un drum lat, bătătorit. Mergeau de mult timp pe drumul ăsta. Părea un drum sigur. Se mai ramificaseră din el câteva poteci, dar toate erau foarte înguste, păreau neumblate. Aşa că ei au mers pe drum. De mult timp nu au mai văzut o potecă, oricât de îngustă. Văd doar drumul. Au uitat încotro au pornit. Sau poate nu au ştiut niciodată. Drumul şerpuieşte printre munţi şi nici unul nu ştie dacă următoarea cotitură a drumului este la stânga sau la dreapta. Se lasă duşi de drum.
Într-un loc, unde valea era mai îngustă, şi pereţii ei mai abrupţi decât până acolo, au întâlnit omul îmbrăcat în sac. Omul îmbrăcat în sac stătea pe marginea drumului şi aştepta. Îi aştepta. Până în locul respectiv omul îmbrăcat în sac venise pe un alt drum. Un drum de multe ori invizibil…
…La început plecase şi el pe drumul lat şi bătătorit. Toţi pornesc pe drumul lat şi bătătorit. Dar, după un timp, el a ieşit din drum şi a apucat pe o potecă. Mergea pe potecă şi aceasta se tot bifurca. În poteci tot mai puţin umblate. De la un timp nu se mai cunoştea nici o potecă şi omul a trebuit să-şi croiască singur drum. Când prin spini, când prin livezi. La început a ocolit spinii, dar tot ocolind spinii pierdea direcţia. S-a învârtit de multe ori în cerc pentru că nu voia să treacă prin spini. Spinii îl zgâriau, îi rupeau hainele. Era mai uşor să-i ocolească. Aparent. Trecând pe lângă nişte spini şi-a agăţat haina. Un petec din haină a rămas agăţat în spini. După multe zile de umblat bezmetic, timp în care crezuse că a înaintat foarte mult, a ajuns tot în locul în care îşi agăţase haina. A găsit peticul aninat în spini şi a înţeles că nu înaintase deloc. Deşi umblase întruna. A intrat în panică. A înţeles că se afla în labirint. Dacă te trezeşti în mijlocul unui labirint nu poţi ieşi ţinându-te cu mâna de unul din pereţi pentru că te învârteşti pe loc. După un timp a înţeles acest lucru. S-a aşezat şi se gândea că totul s-a sfârşit. Dar nu voia să moară. Aşa că s-a ridicat şi a pornit la drum. Drept în spini a intrat. A hotărât că orice s-ar întâmpla, orice ar întâlni în cale, va merge doar înainte. Nici un pas la stânga sau la dreapta. Înainta foarte încet din cauza spinilor.
De multe ori vedea că în lateral se deschid poieni întinse pline cu flori. De multe ori a vrut să renunţe la drumul pe care apucase, dar îşi aducea aminte de peticul de haină agăţat în spini. Strângea din dinţi şi mergea înainte. Înainte, numai înainte. Hainele i se transformaseră în zdrenţe. Tot corpul îi era plin de zgârieturi. Ieşea din spini, traversa un râu, o poiană şi intra iar în spini. De la o vreme s-a obişnuit cu spinii. I s-a întărit pielea. Nu-l mai zgâriau aşa de tare ca la început. Dar hainele i se rupseseră de tot. Într-o zi, în mijlocul spinilor a găsit un sac. Murdar, însă pânza din care era făcut era tare. Primul gând a fost să lase sacul unde îl găsise şi să-şi vadă de drum, dar pentru că îi era frig şi hainele lui aproape nu mai existau a luat sacul cu el. La primul pârău l-a spălat. A aşteptat ca soarele să îl usuce şi apoi l-a îmbrăcat. De atunci umblă îmbrăcat în sac. Prin spini şi prin poieni. Traversează culmi şi văi, mergând doar înainte.
Tot mergând singur prin locuri neumblate de oameni, a ajuns să se creadă fiul lui Dumnezeu. Pentru că se simţea liber. Pentru că drumul pe care mergea era drumul lui. De fapt nu era drum, devenea drum abia după ce trecea el. Doar direcţia era stabilită înainte. Orice obstacol apărea, doar înainte. Era mândru de faptul că putea să nu se abată din direcţia în care plecase…
Într-o zi, coborând din pădure a întâlnit drumul. Drumul lat şi bătătorit pe care treceau oamenii. A traversat drumul care şerpuia pe firul văii şi se pregătea să-şi vadă de drumul lui, să urce muntele din faţă. Dar s-a oprit o clipă pe marginea drumului lat să se odihnească, înainte de a începe urcuşul. Atunci au apărut oamenii. Oamenii care mergeau de mult timp pe drumul lat şi bătătorit, fără a şti dacă următoarea curbă va fi orientată spre stânga sau spre dreapta.
El ştia că oamenii care vin pe drum nu ştiu încotro merg. Doar pornise şi el pe acel drum cu mult timp în urmă. Stătea pe marginea drumului, îmbrăcat în sacul lui şi privea la oamenii care se apropiau. Oamenii erau îmbrăcaţi în haine bune, pentru că pe drumul lat şi bătătorit nu erau spini. El era zgâriat din cap şi până în picioare şi îmbrăcat în sac. L-au întrebat ce e eu el, de ce arată aşa jalnic. Se aşteptau ca el să se plângă, eventual să le ceară de pomană. Nu credeau că omul acela zdrenţăros poate fi mulţumit. S-au mirat foarte tare când omul a început să le vorbească despre drumul lui. Ce fel de drum o fi şi ăsta, drept prin spini? Au vrut să-l ia cu ei pe drumul lat şi bătătorit care şerpuia pe vale. Ei aveau haine bune şi mai aveau mâncare destulă în traistă. Nu concepeau să renunţe la drumul lor sigur pentru a o apuca de-a dreptul prin spini. L-au lăsat în pace pe omul îmbrăcat în sac, considerându-l nebun şi şi-au văzut de drum.
A plecat şi el, pe drumul lui. Drept în sus. A ridicat din umeri, văzând că nu-l putuse determina pe nici unul din ceilalţi să vină cu el şi şi-a văzut de drum. Dar înainte de a pleca a lăsat un petic din sacul lui zdrenţuit pe marginea drumului lat ce şerpuia în vale.
Oamenii mergeau pe drumul lor râzând pe socoteala nebunului îmbrăcat în sac. Mai aveau mâncare în traistă şi pe marginea drumului mai găseau câte un izvor din care puteau lua apă. Dar mâncarea din traistă se împuţina şi izvoarele pe care le întâlneau în drum aveau debitul tot mai mic. Ei ştiau că la capătul drumului vor găsi mâncare şi apă destulă, aşa că au grăbit pasul. De frică, în speranţa că vor ajunge la capătul drumului…
Un om a prins o pasăre. Vie. Avea acasă multe colivii cu păsări de pădure. Le hrănea, dar le ţinea închise. Ca să-l distreze când se plictiseşte. Nu prea îi păsa ce simt păsărelele închise în colivii. Se considera stăpânul lor. Depindeau de el. Dacă nu le-ar fi dat hrană ar fi murit. Trăiau datorită generozităţii lui. Pasărea pe care a prins-o acum stă în cuşcă şi refuză hrana. De două zile n-a mâncat nimic. Poate va muri dacă nu mănâncă nici azi! Aşa că omul a silit-o să mănânce. I-a băgat cu sila grăunţe pe gât ca să o ţină în viaţă. După un timp pasărea a început să mănânce singură. S-a resemnat. A acceptat captivitatea.
Într-o zi omul cu coliviile a prins o veveriţă. Vie. A dus-o acasă şi a închis-o într-una din colivii. I-a pus apă, nuci şi alune în colivie. Era tare bucuros că are şi o veveriţă printre protejaţii săi. Pentru că el considera animalele închise în colivie ca fiind protejaţii săi. Doar depindeau de el. Depindeau de generozitatea lui. Mâncau atât cât le dădea el. Dacă una din păsărele îl supăra într-o zi, o putea ţine flămândă. O putea pedepsi. I se părea firesc să fie aşa. A fost foarte supărat când, a doua zi după ce închisese veveriţa în colivie, a găsit-o moartă. Şi mai supărat a fost când a înţeles de ce a murit veveriţa: s-a sinucis. Şi-a sfâşiat beregata cu ghearele pentru că s-a văzut captivă. Nu oricine acceptă captivitatea. Veveriţele nu o acceptă. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi ţinute în captivitate. Pot fi ţinute dacă la creezi iluzia că nu sunt captive. Sau că sunt captive dar au o şansă de evadare. Acesta e principiul care stă la baza construirii coliviei de veveriţă. Veveriţa trebuie să aibă iluzia că e liberă. Deşi rămâne pe loc, ea are impresia că înaintează. Colivia se roteşte, după cum veveriţa aleargă mai repede sau mai încet. Astfel veveriţa nu are timp să se gândească la captivitate, la sinucidere. E sinistră soarta unei veveriţe care aleargă în colivia ei.
Există şi oameni care se zbat în colivii de veveriţă, alergând tot mai repede pentru a-şi dobândi libertatea, fără a înţelege că de fapt aleargă pe loc.
Nu e greu să închizi oameni în colivie de veveriţă. Trebuie doar să-i obişnuieşti cu ideea că e periculos să te abaţi de la drumul lat şi bătătorit. Trebuie să-i înveţi să le fie frică până şi de ideea că drumul lat şi bătătorit nu poate fi părăsit. Dacă s-au obişnuit cu această idee, restul e foarte simplu. Îi pui să meargă şi le insufli ideea că la capătul drumului e fericirea. Apoi ai grijă ca drumul lat şi bătătorit să facă o buclă. Buclă pe care o închizi fără ca ei să vadă, după ce au pornit deja pe ea. Şi apoi ai grijă să ştergi punctul de intrare în buclă. Dacă bucla e destul de lungă şi în spatele lor e cineva care are grijă să şteargă urmele trecerii lor pe drum, oamenii se vor învârti mult timp în cerc având convingerea că se apropie de ţintă. Se pot învârti toată viaţa în cerc fără să-şi dea seama de acest lucru. Şi cu cât se vor grăbi mai tare, cu atât mai puţin probabil să înţeleagă că de fapt aleargă într-o colivie de veveriţă.
Oamenii mergeau pe drumul lor. Hainele lor bune se prăfuiseră, mâncarea din traistă era pe terminate. Izvoarele pe lângă care treceau abia mai aveau apă. Oamenii agonizau pe bucla lor. Tot mergând pe drumul lat şi bătătorit au ajuns, pentru a nu ştiu câta oară, în locul în care se întâlniseră cu omul îmbrăcat în sac. Cel ce avea grijă să şteargă urmele trecerii lor pe drum nu aflase de întâlnirea lor cu omul îmbrăcat în sac. Nu a observat şi nu a distrus peticul lăsat de omul cu sacul în marginea drumului. Oamenii au găsit peticul de sac pe lângă care trecuseră de atâtea ori fără să-l bage în seamă. Nu mai erau aşa siguri pe ei, ca în clipa în care se întâlniseră cu omul îmbrăcat în sac. Au luat peticul şi l-au cercetat. Câţiva, foarte puţini, şi-au dat seama că de atâta timp se învârtiseră în cerc. Ceilalţi continuau să creadă fie că drumul pe care merg e cel bun, cel care îi va duce la ţintă, fie că o luaseră pe un drum greşit şi trebuie să se întoarcă pe drumul pe care veniseră. S-au format două grupuri: unii şi-au continuat drumul înainte, ceilalţi s-au întors înapoi, pe buclă. Câţiva, foarte puţini, au pornit pe deal în direcţia în care îşi aduceau aminte că pornise omul cu sacul.
Cei care şi-au continuat drumul mergând, unii înainte, ceilalţi înapoi pe buclă au avut aceeaşi soartă. Cel ce avea grijă să şteargă urmele de pe drum a înţeles că se întâmplase ceva, ştia că dacă bucla rămâne închisă în forma ei actuală cele două grupuri se vor întâlni şi că atunci toţi oamenii vor înţelege că s-au învârtit atâta timp în loc. Aşa că, cel ce ştergea urmele şi stăpânul coliviilor de veveriţă au fost nevoiţi să facă o nouă investiţie pentru a-i înşela pe oamenii care alergau pe buclă: au rupt bucla iniţială şi au făcut două bucle pe care au atras oamenii. Una pentru cei ce mergeau înainte, cealaltă pentru cei care s-au întors.