Adevăraţii deţinători ai puterii nu s-au aflat înainte de revoluţie, probabil nu se află nici acum, printre cei care aparent tronează în vârful piramidei sociale. Marii aleşi nu sunt decât nişte marionete. Acest adevăr, pe care mulţi refuză să-l accepte, a ieşit clar în evidenţă atunci când soţii Ceauşescu, cei despre care se spunea că sunt stăpânii Securităţii, considerată una din cele mai eficiente agenţii de informaţii din lume, au fost luaţi cu elicopterul din palatul înconjurat de demonstranţi şi duşi în mijlocul câmpului, unde au fost abandonaţi. Soarta le fusese probabil de mult pecetluită. Din stăpânii absoluţi ai României, s-au trezit peste noapte fugari. Dar rolul lor nu s-a încheiat. Ei, cei care fuseseră folosiţi până mai ieri drept paravan de adevăraţii deţinători ai puterii, trebuiau să-şi joace rolul până la capăt în farsa ce urma să prezinte lovitura de stat ca fiind revoluţie.
Cei doi semianalfabeţi, care crezuseră că pot păcăli istoria, dar care în realitate fuseseră duşi tot timpul de nas, nu ştiau că fugind de moarte se îndreaptă de fapt spre moarte. O moarte ce trebuia să legitimeze noua Putere.
După ce au fost abandonaţi în mijlocul câmpului, au fost arestaţi şi ţinuţi ascunşi timp de două zile, timp în care aşa-zişii terorişti au semănat panică în ţară. Panică ce a fost exponenţial amplificată de TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ LIBERĂ. Apoi dictatorilor le-a fost intentat, conform scenariului, un simulacru de proces şi au fost condamnaţi la moarte. Sentinţa a fost executată imediat, în prima zi de Crăciun, din ordinul ateilor care tocmai începuseră să descopere valorile ortodoxiei pentru „a opri baia de sânge din ţară”. În aceeaşi zi, pentru ca farsa să fie completă, organizatorii revoluţiei au desfiinţat pedeapsa cu moartea „pentru a ne alinia şi noi românii, la valorile civilizaţiei europene”.
*
La Cugir revolta s-a declanşat în 20 decembrie. Miliţienii din Cugir au procedat la fel cum ar fi procedat orice miliţian din ţară şi i-au arestat pe cei care au făcut agitaţie în fabrică, dar, la scurt timp, numeroşi muncitori şi-au învins frica şi grupuri masive au părăsit lucrul şi s-au îndreptat spre clădirea miliţiei. Au scandat lozinci împotriva conducerii statului şi au cerut eliberarea celor arestaţi. Miliţienii s-au baricadat în clădire şi au tras focuri de avertizare. Nu primiseră încă ordinul de a simpatiza cu Revoluţia.
Focurile de avertizare au întărâtat mulţimea care asedia clădirea. Manifestanţii au făcut să plouă cu sticle incendiare asupra acesteia. Miliţienii au fost puşi într-o situaţie limită. Majoritatea s-au predat şi au scăpat cu viaţă, deşi au fost crunt bătuţi. Comandantul şi adjunctul nu au vrut să se predea. Le era frică de linşaj. Au aşteptat până în ultima clipă venirea ajutoarelor, dar cum acestea nu au apărut, au fost siliţi să iasă din clădirea cuprinsă de flăcări. Au încercat să fugă. Au tras, de data asta în plin, îşi apărau viaţa, dar au fost prinşi, călcaţi în picioare şi apoi stropiţi cu benzină. Li s-a dat foc. În timp ce ardeau, unii manifestanţi mai încercau să-i lovească, dar alţii strigau:
— Nu-i omorâţi! Lăsaţi-i să ardă de vii!
După ce miliţienii au murit, un demonstrant, recidivist, i-a tăiat unui cadavru organul genital şi i l-a introdus în gură. Apoi i-a tăiat o ureche şi a muşcat din ea:
— A crăpat pielea pe ei ca pe porcul pârlit, dar asta e crudă! Nu e ca şoricul!
În continuare, un număr mare de manifestanţi au căutat să-şi regleze conturile cu alţi „duşmani ai poporului”. Printre aceştia se aflau colaboratori notorii ai Securităţii, dar şi oameni corecţi din conducerea întreprinderilor şi a instituţiilor. Aceştia fuseseră trecuţi pe lista neagră pentru că pretinseseră disciplină la locul de muncă şi se împotriviseră furturilor.
*
La Nădrag, muncitorii de la uzina „Ciocanul” au ieşit din fabrică, în 22 decembrie, decişi să participe la revoluţie. Au devastat librăria, incendiind toate cărţile cu conţinut politic. Un om care a vrut să se opună incendierii cărţilor, spunând că acestea pot fi date la retopit, era cât pe ce să fie linşat. Apoi demonstranţii s-au îndreptat spre sediul Miliţiei. Miliţienii îi aşteptau în stradă şi le-au spus că sunt de partea Revoluţiei. Miliţienii i-au însoţit pe demonstranţi la primărie. Primarul a afirmat că şi el e de partea revoluţiei. Nici miliţienii, nici primarul nu au păţit nimic, dar au trebuit să asiste docili la incendierea primăriei. Muncitorii au considerat că dacă nu au bătut pe nimeni, trebuie măcar să dea foc primăriei. Pentru ca să nu se spună că nădrăgenii au fost laşi, că nu au participat la revoluţie.