La spitalul Walter Reed din Bethesda, Maryland, a fost adus în urmă cu aproape un an un soldat român care şi-a pierdut picioarele şi mâna stânga într-o explozie, în timpul unei misiuni în Afganistan. Numele lui este cunoscut de cititorii revistei ACUM: Florinel Enache. V. Durere şi speranţă la căpătâiul unui erou român (8 iulie 2012) şi Apel umanitar pentru un erou român (12 august 2012).
Nimeni n-a putut spune cu siguranţă dacă Florinel va supravieţui rănilor extrem de grave. Florinel a început bătălia cu moartea având la dispoziţie o echipa de medici americani de elită dar şi voluntari care, ştiind româneşte, s-au oferit să-i fie translatori. Voluntar înseamnă şi să faci să zâmbească un om din care a rămas doar mâna dreapta şi bustul, să-i înţelegi durerea şi să i-o alini, să-i vorbeşti despre speranţă în orele disperate în care el crede că nu mai merită să trăiască, să te bucuri când se trezeşte mai vesel, să-i suni familia şi s-o încurajezi, să-i spui copilului că tatăl lui îl iubeşte şi e bine, chiar dacă tatăl lui, în acel moment, e sedat şi dus înspre sala de operaţie. Pe toate acestea Lilly Pierce, o doamnă a comunităţii româneşti din zona Washington D.C. le-a făcut din toată inima, rupând din timpul ei şi al familiei ei, în condiţiile în care ea însăşi are o mamă care necesită atenţie specială datorită vârstei înaintate.
Cu câteva săptămâni în urmă, Preşedintele Obama l-a vizitat pe Florinel. Şi Prima Doamnă, Michelle Obama, l-a vizitat. Fotografiile din timpul vizitei, publicate iniţial în Revistă ACUM, au putut fi văzute şi în România, prin intermediul agenţiilor de presă. V. Preşedintele Obama în vizită la Florinel Enache (6 martie 2013)
Săptămână trecută, Florinel şi Lilly Pierce au primit câte o scrisoare de mulţumire din partea Preşedintelui Senatului României, Crin Antonescu.
„Florinel Enache, dumneavoastră faceţi parte dintr-o elită a societăţii româneşti, o elită căreia noi toţi ceilalţi – politicieni, compatrioţi, colegi, trebuie să îi acordăm în fiecare moment cinstirea cuvenită. Ar trebui să facem din viaţa, din activitatea, din ţinuta dumneavoastră un model pentru noi toţi, militari sau nu. Primiţi, vă rog, aceste gânduri bune din partea unui om simplu, un compatriot care vă este recunoscător pentru toate eforturile, pentru toate luptele pe care le-aţi purtat în numele său. Sunteţi în gândul meu, sunteţi în sufletul meu! Mă rog că Domnul să vă aibă în grija Sa şi să vă ajute să priviţi către viitor!”
Am citat un paragraf din scrisoarea pe care Florinel a primit-o cu surpriză şi mândrie. Aşa cum ne-a spus Lilly, a aşezat-o pe noptieră, unde îşi păstrează „comorile”: fotografiile cu familia, cu preşedintele Obama şi d-na Obama.
Citiţi aici scrisoarea adresată de Crin Antonescu lui Florinel Enache.
Citiţi aici scrisoarea adresată de Crin Antonescu doamnei Lilly Pierce.
Lacrimile obişnuite sunt prea slabe pentru a resimţi pedeplin tragedia zguduitoare a acestui ostaş român.
Cu lacrimi de sânge ar trebui să plângă cei care huzuresc în palate, pe banii furaţi de la cei săraci, şi pe care tot ei îi trimit să sufere şi să moară pentru ţară la mii de kilometri de Patria lor!
Cu lacrimi de sânge ar trebui să plângă conducătorii români, nesimţiţi – până peste orice limită imaginabilă, şi care se trezesc să scrie epistole de consolare cu atâta întârziere şi abia după ce au văzut că Preşedintele unei ţări străine face astfel de vizite de consolare!
Ruşine, domnilor politicieni români, treziţi-va odată şi priviţi şi în jos, spre acest popor chinuit!
@Pincu Sfartz
Aveţi perfectă dreptate.
Numai cu privire la „… îi trimit să sufere şi să moară…” aş avea o precizare: sunt „trimişi” numai într-un sens indirect, dat fiind că cel puţin Florinel Enache era voluntar şi a făcut-o numai pentru ca să-i mergă mai bine familiei lui. De aceea şi spun „indirect”.
Cine este vinovat că oamenii ajung să-şi rişte viaţa pentru bani, este o altă problemă, şi are mult de-a face cu filozofia politică. Precizez că tehnocraţii de care vorbeaţi fac, într-adevăr, dar ce anume trebuie să facă (şi de ce!) este dat de filozofia politică.
Este ca muncitorii într-o fabrică: lor li se spune ce să facă. De aceea nici nu sunt ei sarea pământului…
În România, nici un soldat/ofițer nu este obligat să participe la acțiuni peste hotare, toți sînt voluntari și, în esență, conștienți că li se poate întîmpla ceva cumplit. Sigur, nimeni nu crede, atunci cînd semnează un contract, că și lui i se poate întîmpla așa ceva, după cum nimeni, urcat la volan sau alături, undeva în mașină, nu crede că poate fi ultima lui călătorie.