Octombrie-noiembrie 2010
În India încep Jocurile Commonwealthului. Făcusem pariu, cu o săptămână în urmă, cu un prieten chilian (A.M.) că ele vor fi un adevărat eşec. E adevărat, eşecul şi, mai ales, proporţiile lui sunt greu de cuantificat. Cu toate astea, tind să cred că am câştigat pariul. Delegaţiile multor ţări şi-au retras cei mai buni sportivi, preferând să concureze cu eşalonul doi. Ziarele din întreaga lume vuiesc. Am văzut de curând, în Hindustan Times, imagini dintr-un complex care se presupune că ar trebui să găzduiască delegaţiile oficiale. O mizerie de nedescris. Ceea ce, însă, aproape m-a şocat a fost declaraţia unui oficial indian. În mare, el spunea că standardele de curăţenie şi igienă în anumite state ar fi mult prea… ridicate.
Ştiam că unii indieni gândesc aşa, dar nu m-aş fi aşteptat ca un înalt oficial să dea glas unor asemenea idei absurde. În principiu, mulţi dintre cei care şi-au trăit întreaga viaţă în India consideră cât se poate de firesc dormitul pe stradă, mormanele de gunoaie care se întind de-a lungul arterelor principale din marile oraşe, lipsa de igienă elementară în prepararea mâncării, îmbulzeala şi lipsa de politeţe în metrou şi autobuze, claxonatul aiurea în trafic sau bătăile în mijlocul străzii, asistate uneori de câte un poliţist impasibil care se sprijină într-un soi de bâtă ciobănească. La început, m-am întrebat cum de nu-şi dau seama că lumea poate fi diferită şi că realităţile lor nu definesc întreaga specie umană. Doar privind filmele americane, difuzate şi urmărite cu aviditate aici, ai putea realiza că în multe alte locuri de pe globul pământesc lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Apoi, am găsit şi răspunsul. Şi cinematografia indiană e plină de scene strălucitoare, aşa că mulţi indieni consideră că viaţa de pe ecran are alte reguli decât cea reală. Acolo decorurile sunt curate în mod artificial, curăţenia e nu un model, ci o convenţie cinematografică.
Piaţă intr-un sat indian
Pe toată durata Jocurilor Commonwealthului voi sta în România. Îmi revăd ţara după un an. Nu mă aştept la schimbări spectaculoase. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă şi aproape intuiesc atmosfera. A intui, însă, nu se poate compara cu a constata. Oricâtă legătură ar exista între aceste două verbe, între ele se aşează falia inevitabilă dintre ceea ce se poate imagina şi ceea ce se experimentează direct. Aterizez, cu ceva întârziere, pe „Henri Coandă” şi mă grăbesc să iau un taxi spre Gara de Nord. A rămâne prea mult în Bucureşti e o perspectivă care nu m-a atras niciodată foarte mult. Plătesc pentru taxi mai mult decât face (oricum, nu mă voi îmbogăţi cu 60 sau 70 de lei!) şi ajung în gară. Drumul până acolo mi-l petrec ascultându-l pe şoferul de taxi, un om între două vârste, care îmi vorbeşte despre criza economică. În gară, feţe tensionate, mici bişniţari cu alură de mari afacerişti, oameni care oferă cazări avantajoase şi diverse alte chilipiruri. În tren, aproape că dorm până la destinaţie. Transilvania e destul de posomorâtă acum. Plouă, bate vântul şi simt, destul de acut, apropierea munţilor.
Îmi revăd câţiva dintre prieteni. Cu toţii sunt îngrijoraţi. Credite, copii de crescut, nesiguranţa zilei de mâine. E un contrast violent aici. Eu sunt într-un soi de vacanţă pe care mi-aş dori-o ceva mai senină, ei sunt în mijlocul unei lupte. Când mă prezint, după vreo unsprezece zile, din nou pe aeroportul „Henri Coandă”, pregătit pentru îmbarcarea spre India, aproape că mă simt uşurat. Părăsesc o lume în care ştiu că se poate trăi şi altfel decât cu capul în pământ, dar care, realmente, e acum, toată, un rictus şi mă îndrept spre alta care, în statistici, creşte economic, dar în realitate îşi confruntă violent vechii demoni care nu au dispărut odată cu plecarea britanicilor. În India, apăsătoarea sărăcie şi tristeţe sunt mai uşor de suportat. E o ţară care nu-mi aparţine şi faţă de care nu am nici un fel de responsabilitate. În România, certitudinea că lucrurile pe care le văd astăzi prăbuşite au arătat nu cu multă vreme în urmă cu totul altfel e suficientă pentru un sentiment suplimentar de angoasă. Nu e vorba de patriotism, ci, pur şi simplu, de o senzaţie de gol.
Întors în India, mă hotărăsc să merg la sala de forţă. Cele o sută de kilograme pe care le port cu mine ameninţă să devină şi mai multe la contactul cu mâncarea indiană. Apropo de mâncare, în România am trăit o senzaţie stranie. Multe dintre mâncărurile care îmi plăceau au început să nu mai aibă gust. Condimentele atât de violente ale bucătăriei indiene au alterat cumva capacitatea mea de a percepe gusturile ceva mai puţin… tari. Îmi amintesc că, în discuţiile pe care le-am avut cu indieni care au călătorit în Europa, mi se povesteau experienţe similare. Nu am înţeles, până în acest moment, cum e posibil ca o bucată de caşcaval, de brânză sau de salam să nu aibă niciun gust. După ce, însă, mănânci relativ frecvent samosa sau încerci un chili pakkora (ceea ce nu recomand nimănui), puţine mâncăruri mai au gustul de dinainte.
La sala de forţă devine din ce în ce mai amuzant. Merg acolo de şase ori pe săptămână şi, de fiecare dată, mă amuz copios. Bărbaţii, într-o proporţie covârşitoare, petrec mai mult timp în faţa oglinzii decât făcându-şi exerciţiile. După fiecare serie de ridicări se aşează în faţa oglinzii, încordându-şi muşchii şi aşteptând miracole la secundă. Cumva bănuiesc că, în mare, acesta este comportamentul celor din sălile de forţă, de oriunde ar fi ei. Nu cred că e ceva specific Indiei. Asta m-a ţinut departe de aceste spaţii narcisiace până acum. În rest, atmosfera e plăcută. După douăzeci de minute pe banda de alergat, eliberez cantităţi importante de tensiuni negative.
De curând, în metroul indian primul vagon al fiecărui tren a fost rezervat femeilor. E şi asta o recunoaştere a unui fenomen care nu poate fi stăpânit. În autobuze, în trenuri sau în metrou, femeile stau în picioare (uneori purtându-şi copiii în braţe), în vreme ce bărbaţii, aşezaţi confortabil, sporovăiesc la telefon. Nimeni nu respectă locurile special rezervate femeilor, aşa că măsura era oarecum inevitabilă. Rezultatul ei a fost pentru mine uimitor. Brusc, în metrou se creează un soi de solidaritate bizară. În interior, vagoanele comunică între ele, iar dacă un bărbat se află cu doar un pas în vagonul rezervat femeilor, ele încep să ţipe, agitându-se de parcă s-ar teme să nu piardă unul dintre drepturile lor fundamentale, precum acela de a vota, să zicem. E adevărat, când metroul e ceva mai liber (ceea ce nu se întâmplă foarte des) se admit şi excepţii. Privindu-le reacţiile, îmi dau seama că în această societate tradiţională, femeile au atât de puţine drepturi, încât, câteodată, ideea de a avea ceva doar pentru ele, garantat de lege şi respectat de ceilalţi, le schimbă comportamentul. Spaţiul acela, primul vagon, le aparţine în totalitate şi îl ocupă milităreşte (ca pe front), ca pe un teritoriu în care îşi pot afirma independenţa.
Ajunse la destinaţie, cele mai multe dintre ele îşi reiau poziţia umilă în societate, mergând în urma soţului, privind în pământ sau jucând rolul de menajere în casa socrilor. Cred că nu vor realiza prea curând că această măsură e o subtilă (sau poate că nici măcar prea subtilă nu e!) formă de segregare. E ca şi când societatea indiană ar recunoaşte că egalitatea între sexe e o utopie şi că, în consecinţă, ea nu va fi prea curând pusă în practică. Ceea ce în lumea civilizată apare drept desuet, total anacronic şi snob – feminismul – are aici o actualitate acută. Odată am văzut un bătrân care, din pricina îmbulzelii teribile a ajuns împotriva voinţei lui în vagonul rezervat femeilor. Pe lângă ţipetele de rigoare, bietul om a trebuit să suporte şi corecţiile fizice ale poliţiştilor. Un alt exemplu de idee care, la origini, poate părea fericită, dar care e pervertită în aşa hal, încât se transformă într-o nouă formă de presiune. Or, de forme de presiune socială India nu duce lipsă.
nunta indiana
Unul dintre studenţii mei de anul trecut mă invită la nunta fratelui său. Oricât mi-aş dori să îl refuz, nu pot găsi scuze de data aceasta. Îl mai refuzasem în trecut de vreo două ori, aşa că acum duc lipsă de pretexte. În primele luni ale şederii mele în India am considerat că a asista la o nuntă indiană este un fel de datorie spirituală şi, nu de puţine ori, m-am simţit onorat de astfel de invitaţii. Zilele acelea au trecut demult. Acum zgomotul teribil al staţiilor de amplificare, muzica proastă, ipocrizia indienilor care, neputând fuma sau consuma băuturi alcoolice în faţa rudelor mai în vârstă, aleg să practice toate aceste îndeletniciri (benigne, până la urmă) undeva în afara spaţiului rezervat ceremoniei, toate acestea mă obosesc teribil. Se adaugă plictiseala pe care o resimt de fiecare dată când trebuie să susţin conversaţii pe teme care îmi sunt atât de familiare acum, încât pot intui multe dintre răspunsurile interlocutorilor. A doua eroare majoră o comit atunci când hotărăsc să merg singur la nuntă.
Ajung acolo la 8 şi sunt rapid plasat în compania unor prieteni ai studentului meu. Când se prezintă, aceştia nu îşi spun numele, ci mă informează cam cât câştigă lunar. Unul dintre ei e chiar mândru de performanţa de a trăi din banii părinţilor, la 25 de ani. Superficiali, anoşti, enervanţi, ei sunt expresia tipică a unei clase de abia alfabetizaţi care, având avantajul castei, îşi croiesc drum prin viaţă cu o uşurinţă care, în cele din urmă, va dăuna societăţii indiene în ansamblul ei. Unul crede ca Australia e în Europa şi Parisul e o ţară, altul emite sentinţe banale, auzite cine ştie pe unde, fără a se obosi să găsească argumente pentru vreuna dintre ele… Comparându-i cu unii dintre studenţii mei de la Delhi University, îmi dau seama că ei, aceşti paraziţi sociali aroganţi (avem şi noi specia aceasta care, cred eu, e universală), pe lângă incredibila lor superficialitate, mai au şi şansa de a ocupa în societate poziţii pentru care oricine altcineva ar trebui să lupte serios. Dacă vreunul dintre studenţii mei de origine socială modestă, sărac, dar inteligent, interesat de cultură, ar solicita viză pentru Franţa, ar fi cu siguranţă respins (şi nu e vorba aici numai de Franţa). Pe când grobianul din faţa mea văzuse deja Occidentul, fără a se fi ales cu nimic de pe urma acestei experienţe.
După treizeci de minute de aşa-zisă conversaţie, ies în afara cortului, pretextând că trebuie să fumez o ţigară, şi plec. E prima nuntă de la care plec aşa, pur şi simplu. E un soi de fugă pe care, când ajung acasă, o asimilez senzaţiei pe care o ai atunci când mănânci ceva alterat. Creierul, ca şi stomacul, se îngreţoşează câteodată şi el, săracul, şi atunci nimic altceva nu rămâne de făcut decât să tai de la rădăcină sursa răului, adică, în cazul meu, să evadez. Evadez, însă, din India în… India, ceea ce, mă rog, nu prea e de natură să mă mulţumească foarte tare.