ACUM.TV

 
E după amiază spre seara şi Nenea Sergiu iese din vizuina lui, garsoniera din Reimersholme, cartier central al Stockholmului, ca să plece în grabă la muncă. Trebuie să ajungă în centru, apoi să mai facă aproape o oră pînă la depoul metroului 11  în Vällingby, un fel de Militari al Stockholmului. De aproape douăzeci de ani e vatman de metrou. În după amiază asta de vineri are să fie în serviciu până la două noaptea.

Dar nu asta îl stresează acum. După program a promis să fie dădacă o zi întreagă la Oana-Elena-Alexandra, nepoţica doamnei Rozmari. Doamna e la o onomastică iar mama fetiţei, care de abia a scăpat de bărbat, e şi ea la o conferinţă cu serviciul, pe vaporul de Finlanada. Aşa că a căzut pe el.

Sergiu nu e prietenul de familie al doamnei Rozmari care, cu studiile ei de ASE şi o cariera strălucitoare în România, e foarte atentă cu cine se încurcă. Mai ales cu vatmani. Dar aşa s-a nimerit. A făcut apel când fetiţa era mai mică şi lui Oana-Elena-Alexandra – doamna Rozmari şi fiica ei o cheamă întotdeauna pe numele întreg – i-a căzut cu tronc acest nene; altul oricum nu se găsea.

Zis şi făcut, îşi spune puţin îngrijorat şi se îndreaptă bălăbănindu-se spre staţia de metrou. În drum se opreşte să ia în gura ceva în micul local al lui Mario. Acolo dă de un dezastru. Toată vitrina e spartă, probabil de derbedei. „Guarda, quelle bestie hanno rotto la mia vetrina!”, se văicăreşte Mario într-un dialect de pe undeva din Apulia. După un dopo, un sandvish şi o ciocolată mică da buzna în metroul 11, pe post de călător. Are de mers aproape o oră până la depoul din Järfälla.

Aşezat comod dar stresat în vagonul cel nou, se holbează discret la chipurile catifelate ale fetelor şi femeilor. Parcă se fac tot mai gingaşe de la an la an, apucă să gândească pe jumătate visând. Şi poate că are dreptate, pentru că pe lîngă blondele cu tenul fin auriu, cu puf mătăsos irizat ca al caisei, invadează din toate direcţiile, chiar din cele mai îndepărtate mahalale ca Vällingby şi Botkyrka, iranience, brazilience, ucrainence, fete arabe şi tot ce Stockholmul cosmopolit a reuşit să mai adune. În aerul bine ventilat al metroului parfumurile discrete sunt la concurenţă.

Nenea Sergiu trăiste singur. Relaţiile lui cu sexul frumos s-au sfârşit de mult, încă de când era în ţară. Chiar dacă nu e deloc asocial, ba caută întotdeauna tovărăşia, de câte ori era vorba să se apropie de o fată care îi plăcea i se punea un nod în gât. I se părea că toată lumea îl priveşte şi că frumuseţea de care încerca să se apropie e cit pe ce să-i aplice o poşetă în cap. Ultima dată într-a douăsprezecea, se chinuia să danseze cu o posibilă cucerire – era musai să dansezi, altfel nu existai pe harta dragostei. Pe la mijlocul dansului Adela i-a servit-o pufnind plictisită: „Te mişti ca Joe Cocker, doar vocea lui îţi lipseşte”. După care nu a mai încercat niciodată nimic. În mod misterios, Nenea Sergiu are totuşi o fată, puţin trecută de treizeci.

Câteodată mai face filozofie cu singurul lui prieten, Marinică, întreprinzătorul. „Parcă se fac tot mai multe şi mai frumoase!”. Acesta i-o serveşte fără menajamente „Serghei, dacă la tinereţe ai fost snob şi lipsit de rafinament… nu-ţi plăcea niciuna. Mai ştii colegele noastre din Topoloveni, câteva care îţi dădeau târcoale. Erau nişte bijuterii de fete. Acum, după ce l-ai văzut pe Dracu’, ştii cum stau lucrurile, dar e prea târziu. Zvârcoleşte-te!”.

Dar viaţa nu-i dă răgaz de filozofie nici măcar lui Serghei. Vremea trece în goană, că şi metroul. Îşi pune uniformă şi câteva ore bune îşi va delecta pasagerii prin difuzor cu vorbe ticluite „Unchiu Sergiu vă duce astăzi unde vreţi. Când coborâţi, treceţi prin faţă să vă fac cu mina, oameni buni!” Oamenii buni îşi scos uimiţi nasul din facebookurile telefoanelor mobile, râd şi se uită uimiţi unii la alţii. Au scris de el şi în ziarul gratis Metro, care se distribuie într-un milion de exemplare: „Vatmanul hazliu îl concurează pe gigantul Zuckerberg (aluzie la inventatorul saitului social Facebook)”. Sunt multe feluri în care poţi fi vedetă.

***

Ceasul e trei dimineaţă. Serghei se trânteşte în patul comod cu saltea de latex din vizuină. Peste o oră e sus din nou, ca apoi să bată la şapte fără zece la uşa doamnei Rozmari şi fiica. Întâlnirea cu mică Oana-Elenă-Alexandra (toate trei numele dintr-o dată) îl înseninează, dar gândul la „cele două femei” îl indispune. Ştie ce ritualuri îl aşteaptă şi s-ar lipsi bucuros.

Uşa se deschide larg şi în spatele ei cele două doamne îl primesc gălăgios, dând explicaţii de prisos micuţei: „Uite cine a venit!!! Cum spui!?”. Copilului îi îngheaţă zâmbetul, faţa i se boţeşte ca de strepezeală şi se împinge disperată în fusta mamei. În acelaşi timp, cele două doamne nu se dau bătute, şi pe un ton tot mai ridicat o ameninţă „Cum spui, cum spui, cum spui?!”.

Sergiu ridică ochii în tavan şi pufneşte (ambele în gând). „Dar o lăsaţi să vorbească cu mine odată?” – tot în gând. Oana-Elena-Alexandra ştie prea bine să spună „bună ziua, sărumâna, hej, god dag”, toate la un loc. Dar ar avea plăcerea să o facă din proprie iniţiativă. Ca de obicei, cele două, cu ochii pe ea, pândind, păzind şi strunind, îi fură show-ul.

Oana-Elena-Alexandra are trei ani şi un pic. Ştie deja două limbi, suedeză şi româna pe care o vorbeşte cu accentul cântat suedez. Cucoanele sunt îmbrăcate lejer cu bluze cu mânecă scurtă în apartamentul suedez în care temperatura stă fix pe 22 Celsius. „Frig”, se plâng ele bosumflate, cu gândul că acasă (adică în apartamentul din Băneasa) făceam cât voiam de cald. Au grijă să nu spună că de doi ani încoace nu le-a mai dat mâna să plătească risipa de gigacalorii.

Sergiu o inspectează cu jale pe Oana-Elena-Alexandra, căreia el i-a inventat numele de cod (cu conotaţii istorice) „Ariciul Tepos”. „Strampi” groşi, peste ei nădrăgei de molton, papuci captusiti cu blană în picioare. Maieu, bluză cu mânecă lungă şi peste ea vestuţa sau o rochie grea de catifea în care îşi agită picioruşele când încercă să se joace. E aşa cum o ştie de trei ani, cu faţa roşie de transpiraţie („Stai cuminte că transpiri şi răceşti!” – e admonestarea de serviciu a bunicuţei cu părul lung „de prinţesă” năclăit şi el de sudoare. În casa se simte aerul închis, cu  sudoare, „miros de animal” cum spune Sergiu (în gînd), pentru că cele două mame grijulii şi energice au închis ventilaţia care, prin lege, în orice locuinţă suedeză trebuie să meargă tot timpul – „Las’ că ştim noi mai bine!”.

„Femeile astea două n-au habar de termodinamică!” bombăne în gând Sergiu. „Dacă le spui cuvântul sar în sus că o fi vreo înjurătură”.

„Stai cum trebuie!” mai apucă să se încrunte bunica la Ariciul Ţepos. Adăugă, cu jumătate de gură, „Să-l asculţi pe Nene. Cum îi spui??” Apoi adaugă tot ea „Sărumâna că ai grijă de mine” şi, pe măsură ce privirile bunicei, la unison cu ale mamei, se fac mai ameninţătoare îngână şi Ariciu „Sărumâna că ai grijă de mine”, într-o lehamite totală.

– E bolnavă rău!, mai adăugă cu o mină gravă doamna Rozmari, acompaniată de o grimasă înspăimântată a fetiţei (biata de ea, mai e la vârsta când îi ia în serios pe adulţi – mai filozofează Sergiu).

– Dar ce are? întreabă Sergiu de formă.

– Ce să aibă, am dus-o la grădiniţă după ce a făcut baie. Acum o ţin acasă. Şi, întorcându-se spre fetiţă, îi reproşează matern: „Stai cum trebuie, nesimţito, că mă faci de râs! Aşa face o Prinţesă!?”.

Moment de pufneală şi ridicat de ochi în tavan din partea lui Sergiu care iar bombăne în gând „mama voastră, v-a cerut ea vouă să o faceţi prinţesă? Nu aţi fost voi în viaţa voastră în preajma unei prinţese adevărate, de unde dracu’ ştiţi voi ce e!?”.

– Eu cred că are hipertermie, înfofolită cum e şi cu aerul închis din casă – adaugă el ca să se răcorească. Nu ar fi cazul să-i dăm ceva mai lejer pe ea??

– Domnu’ Sergiu, noi nu o creştem pe Oana-Elena-Alexandra cum ai crescut-o dumneata pe a ta!, loveşte înapoi Madam Rozmari.

– Parcă fiică-mea ar fi vreo curvă pe care o aduni de pe drumuri, îşi continuă cu năduf Nenea Sergiu monologul în gând. Fiică-mea, la treizeci de ani trecuţi, cu trei licenţe, e directoare pe tot Google Europa şi acolo nu ţine să faci carieră prin patul şefului, pe când „a ei” la aceeaşi vârsta a fugit din România de sărăcie şi de trei ani o ţine numai prin cursurile Forţelor de Muncă suedeze.

Ia o poziţie împietrită, aşteptând să se termine circul pupăturilor, ultimelor indicaţii şi spusului la revedere de zece ori cu promisiuni că „vor fi cuminţi”. „Las că vedeţi voi”, mai mormăie Sergiu, în timp ce şi-a pus pe faţă rânjetul de zile mari.

„În sfârşit linişte!” izbucneşte Nenea Sergiu, cu glas tare după trântirea uşii la lift. De n-or uita ceva!

– Linişte, în sfârşit, îngână Oana-Elena-Alexandra. Hoppas mamma och Buni inte glömmer nåt’, adăugă ea imediat, zâmbind dulce.

– Ce faci, Arici Ţepos?, de când nu te-am văzut… îi spune cu milă.

– Te iubesc, Nenea Sergiu, răspunde Ariciul şi se apropie în sfârşit degajată de picioarele lui. Le îmbrăţişează strângându-le cât poate ea şi nu le mai dă drumul. Stă aşa…

– Te iubesc şi eu, Ariciule, animal ce eşti! Văd că nu mai scap de tine! Apoi continuă în gând „biet arici, dacă ai şti tu că nu te iubesc deloc, dar sunt singurul din lumea asta care te respectă. Şi tu eşti singura pe lumea asta care mă respectă”.

– Ba eu nu mai scap de tine! – replică ariciul cu un zâmbet dulce şi mucalit, fără să slăbească îmbrăţişarea.

Acest articol a fost publicat duminică, 7 aprilie 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.