Percepţia asupra cruciadelor exclusiv ca surse de tensiune între naţiunile şi confesiunile implicate ar fi totuşi la fel de parţială ca şi lectura evenimentelor ca aparţinând manifestărilor spiritualităţii oamenilor Evului Mediu sau agendei bisericii catolice. Mobilizarea unor mase de oameni aparţinând unor categorii sociale diverse, cu interese şi mentalităţi diferite, de la masele de ţărani şi artizani în căutarea mântuirii sufletului dar şi a unei vieţi mai bune sub cerul însorit al Orientului, la comercianţii italieni tentaţi de prosperitatea oraşelor arabe şi bizantine sau la suverani şi nobili în căutarea gloriei cavalereşti. Apropierea dintre aceste grupuri a determinat o mai acută percepţie a faliilor din cadrul creştinătăţii apusene, dar solidaritatea de arme şi de credinţă a presupus şi naşterea unei conştiinţe a identităţii lumii occidentale, a francilor sau latinilor aşa cum au fost consemnaţi în sursele bizantine sau islamice. Natura informaţiilor care ne-au parvenit în legătură cu acele evenimente nu ne permite să estimăm forţa de agregare a acestei solidarităţi medievale. Istoricii Evului Mediu au adus în atenţie mărturia unui cavaler din Burgundia, care se declara în primul rând creştin, apoi burgund, şi aapoi francez. Fără a ignora caracterul personal pe care o astfel de prioritizare a afilierilor îl presupune, faptul sugerează complexitatea complexitatea resorturilor morale ale cruciadei.Papalitatea a încercat constant să potenţeze această nouă identitate transnaţională, care venea în întâmpinarea programului său de restauraţie a bisericii, în ipostaza de succesoare legitimă a lumii romane.
Alături de cruciadă, auxiliarii politicii papale au fost ordinele călugărilor mendicanţi, inspirate de dorinţa regenerării morale a creştinătăţii, utilizând în primul rând predica în limbile vorbite de credincioşi. Misiunea în interiorul christianitas şi la frontierele sale a devenit principala raţiune de a exista a acestora, iar performanţa lor a fost una remarcabilă în zonele vizate. Tezele Sfântului Francisc de Assisi au devenit extrem de populare în mediile aristocratice din Boemia secolului al XIII-lea, iar discipolii lui Dominic de Guzman se vor ilustra în misiuni de convertire în Ungaria şi Polonia. Fenomenul şi-a avut apogeul în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în perioada aşa-numitei monarhii papale, când Sfântul Imperiu şi majoritatea regatelor europene au fost considerate componente ale ansamblului guvernat de suveranul pontif. Într-o similitudine insolită cu realităţile construcţiei identităţilor naţionale moderne, identitatea creştină s-a manifestat mai ales la frontierele lumii catolice, unde cruciada s-a permanentizat şi a devenit componenta esenţială a efortului de convertire a naţiunilor păgâne şi schismatice.
Spiritul cruciat a dat naştere unor realităţi politice şi economice de-sine-stătătoare, statele latine din Orientul Apropiat, structuri care au transplantat pe solul Palestinei tradiţiile feudale apusene şi au devenit poli de atracţie pentru iniţiative economice şi misionare. Fondate cu participarea majoritară a nobilimii franceze, aceste state aflate sub protecţia papei au capitalizat solidaritatea lumii creştine pe toată durata existenţei lor, dar au fost nevoite în egală măsură să găsească un modus vivendi cu vecinii musulmani şi bizantini, să intre în alianţe şi să încheie tranzacţii cu factorii de decizie din acest univers, mai volatil decât lumea din care proveneau. La frontiera apuseană a christianitas, identitatea cruciată a servit ca premisă a construcţiei naţionale, în cazul regatelor spaniole. În teritoriile rămase înafara stăpânirii maurilor, cruciada s-a permanentizat pe durata procesului de Reconquista, recucerirea teritoriilor pierdute în secolul al VII-lea în favoarea infidelilor. Momente precum victoria de la Las Navas de Tolosa, din 1212, au fost celebrate ca succese ale creştinătăţii, dar au devenit parte a gloriei naţionale, iar devoţiunea faţă de cauza creştină şi postura de luptător împotriva islamului au devenit teme ale propagandei patriotice în Castilia, Aragon şi Portugalia. Juriştii spanioli vor utiliza acest discurs în serviciul pretenţiilor unor regi ai Aragonului la coroana imperială, iar credinţa în misiunea naţiunii spaniarde de protector al creştinătăţii va asigura regilor catolici suportul social necesar unificării statului, în pofida persistenţei unor tradiţii regionale şi autonomii comunitare pe care nici eforturile contemporane nu le-au putut concilia.
Un alt exemplu de osmoză între iniţiativa cruciată şi interese locale s-a materializat la limita de nord a Europei creştine, pe litoralul Mării Baltice, zonă locuită de triburi slave rămase păgâne şi disputată de ducatele succesoare ale Poloniei Piaştilor şi oraşele germane ale Ligii Hanseatice. Din iniţiativa misionară a ducelui Konrad al Mazoviei, aici au fost instalaţi membrii Ordinului Cavalerilor Teutoni, la rândul său rezultat al iniţiativei unor pelerini germani aflaţi la Ierusalim. Istoricii au fost tentaţi să accepte imaginea construită de retorica naţionalistă germană, a ccavalerului german aflat în conflict ireductibil cu vecinii slavi, iar originea Germaniei moderne în statul fondat de Marele Maestru Herman von Salza a favorizat această interpretare. Nu poate fi negat faptul că ordinul a avut o componenţă exclusiv germană şi că leaderii săi au căutat să obţină confirmarea juridică a drepturilor lor în viitoarea Prusie atât de la papă, cât şi de la împărat, sau că prezenţa lor în regiune a coincis cu intensificarea procesului de colonizare cu comunităţi germane. Totuşi, cel puţin în prima fază a acţiunii lor misionare, activitatea lor s-a circumscris programului oficial al bisericii de convertire prin orice mijloace a popoarelor păgâne sau schismatice, fapt ce a condus la exterminarea aproape în totalitate a slavilor pruteni.
Ofensiva cruciaţilor germani se va opri însă sub zidurile Novgorodului şi în pădurile Lituaniei, chiar dacă leadershipul ordinului va insista asupra vocaţiei sale cruciate, inclusiv în etapa în care convertirea manu militari tindea să fie înlocuită cu persuasiunea şi predica. Ipostaza de avampost al misiunii creştine în Răsărit s-a impus în conştiinţa publică a Europei, o serie de dinaşti occidentali fiind implicaţi sporadic în campaniile împotriva lituanienilor păgâni. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Henric of Bolingbroke, viitorul Henric al IV-lea de Lancaster al Angliei. Chiar şi adversarii cehi sau polonezi ai teutonilor vor sfârşi prin a-i numi cruciferi, în pasaje de cronici care contesta onestitatea practicilor şi eficienţa misiunii lor. Pentru istoria românilor, apariţia cavalerilor germani în est este preliminată de tentativa de instalare a unui grup restrâns de membri ai ordinului în Ţara Bârsei, tentativă eşuată prin acţiunea conjugată a regelui şi nobilimii ungare.
Interesul pe care cruciada l-a stârnit în spaţiul german a determinat primele contacte oficiale între elita românească şi împăratul Frederic I Barbarosa, pe durata cruciadei a III-a. Ostilitatea bizantinilor faţă de descinderea cavalerilor apuseni în Balcani creea premisele unei înţelegeri între aceştia din urmă şi rebelii români conduşi de fraţii Petru şi Asan, angajaţi în efortul de a-şi legitima poziţia politică şi de a stabili noi alianţe cu inamicii împăratului de la Constantinopol. Într-o primă fază a evenimentelor, alianţei dintre bizantini şi turci li se opunea parteneriatul cruciaţilor cu rebelii români, bulgari şi sârbi din Balcani.
Raportul de forţe din lumea creştină s-a modificat radical odată cu deturnarea cruciadei a IV-a, organizată la un deceniu şi jumătate mai târziu, de la scopul său iniţial, recuperarea Ierusalimului pierdut, spre arbitrajul luptelor dinastice din Bizanţ.. Socotită de unii autori apogeul mişcării cruciate şi blamată de alţii pentru pervertirea dimensiunii spirituale prin contagiunea cu interese laice, momentul însumează cele trei componente alemişcării cruciaţilor dinspre vest spre est: agenda pontificală, interesul politic şi competiţia economică. O astfel de abordare se justifică dacă avem în vedere urmările în planul relaţiilor dintre creştinii de rit grec şi cei latini, dar o evaluare obiectivă trebuie să ia în consideraţie caracterul impredictibil al evenimentelor, care s-a tradus în incapacitatea forurilor politice şi ecleziastice de a gestiona criza generată de dispariţia de jure a puterii imperiale bizantine.
Înlocuirea vechiului imperiu al romeilor cu Imperiul Latin de Răsărit a fost principala urmare politică a cruciadei, iar din punct de vedere spiritual s-a dorit a fi un mijloc de a înfăptui unificarea bisericii prin lichidarea disidenţei greceşti şi încorporarea comunităţilor de credincioşi în familia creştină aflată sub obedienţa Sfântului Scaun. Obstacolele care s-au ivit, în acest proces au demonstrat insuficienta cunoaştere a particularităţilor lumii bizantine şi balcanice, minată anterior de tensiuni naţionale şi spirituale dar antagonizată de programul confesional intransigent proclamat de Conciliul Lateran, din 1215, dar mai ales de excesele cruciaţilor latini. Un exemplu edificator pentru eşecul unei acţiuni începute sub auspicii atât de favorabile a fost faptul că forţa care s-a opus cu succes consolidării poziţiilor latine în Balcani a fost tocmai statul românilor din sudul Dunării, aflat sub conducerea lui Ioniţă Caloian, cunoscutul interlocutor al papei Inocenţiu al III-lea.
Victoria repurtată la Adrianopol de acesta din urmă şi de aliaţii săi cumani a plasat statul cruciat într-o permanentă defensivă şi numai sprijinul constant al papalităţii şi interesele de afaceri ale Republicii Veneţiene i-au asigurat o existenţă mediocră până în momentul 1261, anul restauraţiei puterii bizantine. Criza declanşată în Balcani a avut reverberaţii şi la nord de Dunăre, unde a activat resorturi ale politicii regatului apostolic al Ungariei. Aici, cruciada propagată de emisarii papali avea drept obiect principal convertirea cumanilor păgâni şi a comunităţilor ortodoxe la ritul latin, vizând însă şi tentaţii de a revitaliza contactele cu triburile din aşa-numita Ungarie mare, zona de la est de Volga. Arsenalul de mijloace aflate la dispoziţie a constat în principal în mijloace coercitive, în special confiscarea bunurilor locuitorilor necatolici.
Documentele vremii consemnează numeroase exemple de dare în pradă a unor domenii ale schismaticilor în Transilvania, proces care a capacitat mai ales nobilimea, interesată în acumularea de proprietăţi domeniale într-o zonă controlată precar de administraţia regală. În astfel de practici, istoricii români au căutat explicaţii pentru trecerea peste Carpaţi a unor grupuri de români ardeleni, fără ca fenomenul să poată fi cuantificat, în lipsa unor date statistice. Intransigenţa catolică a devenit o coordonată a politicii maghiare, iar invazia mongolă şi convertirea dificilă a cumanilor au provocat acutizarea suspiciunilor faţă de străini. Identitatea maghiară se structurează într-o manieră asemănătoare cu cea a naţiunii spaniarde, prin raportare ostilă la alteritatea etnică şi confesională.Asumarea acestei atitudini de către cei doi regi ai dinastiei d’Anjou i-a transformat pe românii ortodocşi, împreună cu celelalte comunităţi etnice necatolice, în obiecte ale cruciadei, la care papalitatea lansează chemări periodice. Regii angevini au transformat ideea ultimilor arpadieni a Ungariei ca frontieră a creştinătăţii într-un obiectiv de politică publică, promovat cu participarea aparatului de stat şi a celui ecleziastic.
Relaţia dintre apartenenţa religioasă şi loialitatea faţă de stat a românilor este invocată în cunoscutele scrieri ale vicarului Bosniei, Bartolomeu de Alverna, viu dezbătute de istoricii români. Conjunctura politică şi zona de interes a cruciadei avea să se schimbe fundamental odată cu descinderea turcilor în Europa, când ameninţarea islamică percepută vag ca vizând Ţara Sfântă devenea una de imediată proximitate. Lumea ortodoxă, lipsită de o ierarhie politică necontestată şi unită episodic de reacţii antilatine se află de acum între două fronturi, iar opţiunile în favoarea colaborării cu noua forţă a islamului împotriva creştinilor apuseni nu au lipsit. Apelurile la cruciadă în Balcani şi Mediterana Răsăriteană, lansate de papă şi de monarhii pribegi din Orient, au rămas fără ecouri semnificative în anii 60 ai secolului al XIV-lea.
Apariţia inamicului tradiţional la frontierele Ungariei a impus o nuanţare a atitudinii intransigente din urmă cu câteva decenii, iar forţe ale Ţării Româneşti vor lua parte la ceea ce s-a numit ultima cruciadă clasică, expediţia dezastruoasă sfârşită la Nicopole. Este binecunoscut episodul disputei dintre Mircea cel Bătrân şi ducele Jean de Nevers al Burgundiei, în legătură cu desfăşurarea luptei, mai mult graţie dimensiunii sale mitizate, decât prin ponderea avută în eşecul forţelor creştine. Antiteza între domnul muntean învingător la Rovine dar alungat de pe tron îndată după victorie şi arogantul senior occidental a convenit unui anume discurs politic, dar interpretarea faptelor în contextul propriu epocii lor ilustrează mai curând caracterul inadecvat al cruciadei concepută ca o cavalcadă entuziastă spre mirajul Orientului, incapabilă să facă faţă unor forţe militare regulate precum cele de care dispunea sultanul.
Episodul are valoare de experiment pentru noua fază a luptei împotriva ameninţării musulmane, în care ideea cruciată va rămâne tot mai mult în domeniul retoricii oamenilor de cultură şi prelaţilor, iar demersurile militare se vor subsuma apărării unor interese laice.
cruciadele au fost evenimente de o natura fireasca in dezvoltarea societatilor occidentale care a sesizat o problema orientala nr 1 si anume extinderea in fostul spatiu a imperiului roman de rasarit, in regiunile pe care le pierduse si apoi in cele pe care le detinea.
Abia peste secole s-a desfasurat o solutionare a problemei orientale nr 2 care a fost impartirea imperiului otoman.
Acum se aduna roadele rezolvarilor partiale, gresite si a lipsei de precizie adica a tolerantei grosolane a celro care rezolva probleme istorice in mod ideal pe hirtie si in spatiul tratatelor dar in practica popoarelor de la fata locului le ramaine realitate practica a rezolvarilor gresite.
Chiar forma geografica a statului Israel este un exemplu de cit de vulnerabila a fost rezolvarea data de marile puteri la trasarea granitelor.
Este clar ca Israelul a fost dezavantajat si de atunci multe atacuri au facut victme in populatia civila numai pentru ca agresorul este prea aproape si poate trimite rachete cu prea mare usurinta.